Blog

Mi-am luat paşii în spinare,

cu mănuşi şi cojoc, de frig.

Umblam teleleu pe străzile cu oameni

şi-mi spurcam gura cu vorbele mocirlite

în ziua de după visul alb, cu zăpadă.

Un petic de apă într-o groapă din asfalt,

era mai limpede. Avea rolul de oglind

E prima iarnă fără tine

E prima iarnă, fără iarna ta.
Poate întâlneşti, pe unde eşti.
Suflete îngheţat e-n nemurire.
Poate, te joci cu bulgării de gheaţă.
Poate că timpul, a dispărut în ceaţă.

Poate întâlneşti, schiori, zburând cu aripi,

Ce-ţi dăruies

În iarnă copacii sunt goi,
Neaua i-acoperă blândă,
Răsună colindele-n toi,
Ninge într-una, abundă.

În mantie de stele se-mbracă acum firea...

Ce gânditor ești astăzi, ce tristă ți-e privirea.

Din ceasurile nopții spre ceruri punte faci,

iar gândurile-s pline precum un câmp de maci.

Să se suspende timpul, să curgă înapoi,

să reînvie clipa când înflorea

Doar noi...


Trăim bucăți de timp neînvățat,
un timp de dor și împletit în șoapte,
ne-a mai rămas al treilea cântat,
cu vise-ascunse într-un miez de noapte.

Trăiam demult în umbra lunii noastre,
trăiam și clipa noastră în genunchi,
te aștepta

Nu mă îndur să rup bariere,
trec mai degrabă pe sub sau peste ele
depăşind zădărnicia.

Ajung la timp unde se dezvăluie trupul tău întunericului,
nu îngădui nicio dezbrăcare de caracter,
la ferestre perdelele sunt volubile şi trase.
Pe faţa jovială a n

Atins în graba alergată de noroiul camerei

de gazare a timpului pierdut prin amintiri,

mi-am întors privirea.

Cerul era mai luminat.

Albastrul nopţii, era nins de şoapte.

Vorbeam cu tăcerea. Puneam la cale exilul de mine,

de trupul meu – marionetă pe s

Incursiuni intr-un teritoriu marginalizat
Partea 2. Cararile copilariei –un omagiu memoriei tatalui meu

Mi-am petrecut copilaria intr-un sat argesean inconjurat de paduri ,unde prin anii ‘70 inca nu exista electricitate, abia dupa acea data s-a introd

Poveşti cu tâlc, poveşti de care, 

Cu drag ai vrea să-ţi aminteşti ...

De domnul Iorgu Zăpăcitul - 

Director mare la Scaieşti. 

Acum, avea el, ani, o sută

Şi soaţa nouăzeci şi patru,

Dar nebunia îi cuprinse. 

Pe ea, o ţintuise patul...

O ţintuise şi uitarea 

Privesc în sat şi uliţa-i pustie...

Nici câinii nu mai latră, satu-i gol.

Mi-e dor de anii de copilărie!

De casa părintească mi-este dor! 

Îmi chem din zare,-n lacrimi, amintirea...

M-aşteaptă doar potecile pustii....

Ce grea şi-mceţoşată-mi e privirea!

Au

Trecut-au anii cu nesaţ

Lăsând în urmă timpul

Pe care l-am privit în zaţ

Dar al cui este chipul?

Anii tot trec şi e uşor

Să numeri nemurirea

Vreau să trăiesc măcar un dor

Cel ce-i pierdut cu firea

De-a fi aici, acum, mereu

Cu gândul, dacă fapta

Nu va mai sta p

Ninge cerul  cu poveşti

Peste case bătrâneşti,

Dănţuiesc fulgi de mătase,

Hornuri pufăie pe case.

În ferestre ce visează

Iarna florile-şi pictează,

Ochi zglobii, păr în inele

Se ivesc dintre perdele.

Vântul zburdă în rafale

Printre ramurile goale,

Pe câmp, p

TU EȘTI

Tu ești silaba sfântă, cea nevândută fricii,
ce mă însoțește-n drum și noaptea o deșiră,
leoaica ce în savană nu își asmute țâncii,
în umbra care stă, la prada ce se miră.

Tu ești o ființă blândă, lumina ta migrează,
metafore în privi

Definiții de-aș croi

despre viață-n poezii,

mi s-ar părea un cântec surd,

cât aș vrea  eu,

nu-l aud.

Viața-mi pare o spirală,

Uneori, mult prea banală,

C-un azimut spre infinit

spre-amurgul șters,

nedefinit.

Viața-mi pare o umbră vie,

iluzorie se știe,

care ar

 
 Iubitul meu, te-aștept pe înserate
 în vis, cu stele transparente,
 să îmi redai iar nopțile furate...  
 ascunse în amurguri rubescente.
 
 De vrei iubire, vino să culegi
 cu mine, floarea roșie a sorții
 și inima pe veci să mi-o dezlegi,
 de dorul

Dintre atâtea lumi ţi-e dat să fii aleasă

Tu, mamă Românie, cu codrii de aramă,

Să-i fii lui Eminescu muză, pururea mireasă,

În ochi să ai luceferi, pe păr să porţi năframă.

Te-aşterni că sărbătoarea peste natura-ntreagă,

O, scumpă Românie, tu raza mea

Noaptea asta mi-a dispărut umbra,
cerul a devenit o cupolă de funingine
de care sunt spânzuraţi nori mari cenuşii
peste casele adormite-n letargie.

Copacii urcă prin ceaţă fără să se vadă unii pe alţii
îmi nesocotesc concluzia,
se retrag în inima din

Câte secunde, tot atâtea stele

Sau câte stele, secunde sunt în veac

Pe câte bune-s tot atâtea rele

La toate rele, sunt mii bune de leac.

La câte zâmbete, atâtea lacrimi

La câte lacrimi, ochii tot strălucesc

De-ai bucurii ai tot atâtea patimi

Cu-atâtea pati