Blog

Urc deasupra Şi toţi norii plâng,
plâng cu lacrimi de piatră şi apă,
cad pe pământ
rădăcinile le prind în braţe
răstignind o mare între ţărmuri.

Nimeni nu ştie mersul norilor
cum se adună şi se risipesc peste lume,
cum răsuflă uşurată câmpia
sub ploi

Cerul,

cupola adevărurilor apocrife,

punte între orizont şi pământ,

arcadă deasupra tăcerilor

în care se oglindeşte

faţa nevăzuta a lumii,

ocroteşte

parcursul sinuos

al amintirilor.

Rămâne ideea supremă

miracolul pur

în care arde profunda trăire

a omului,

nopţil

mi-a pus

în încurcătură

mintea

cu sentimentele

ce vroiau

să se exprime

liber

prin pronume personal

atribu(i)t în pădurea

de substantive comune

aşezate static în (ne)mişcarea

complementelor de caz

fortuită în trecut

prin viitorul prezentului

cu tine.  

curgeau

din mine

în afară

şi

se luau

la ceartă

între ele

cu balta

de ideile ascunse

în mintea jucăuşă

când

din ochi

izvorau albe

peste cele roşii

şi

mergeam

la ruletă

să le joc,

(poate) mă aleg

dintr-o singură culoare

cu gândul

din suflet.  

08.02.2014, or

Iubitei 
poezie [ ]
Poezia de dragoste 

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de Ștefănescu Romeo-Nicolae [ASiIiVro ]

2009-07-10  |     | 

Frumoaso, ca un măr în pârg,
Ce frângi priviri de-admiratori,
Ceva tainic te-ndeamnă cu sârg
Să-ți ridici ochi-ntrebători,

Răspuns ca să citești pe zare
Neliniștii ce te-a cuprins
Cu valuri de disperare
Și inima-n gheare ți-a prins.

Floare cu-n pa

După înfrângerea ceţii
când toate drumurile s-au reinventat
au ieşit la suprafaţă împrejurimile
până la orizont.

Ţi-ai risipit dimineaţa.

Nu te-am văzut nicăieri
ar fi fost o nenorocire să-ţi omori ziua
cu o bufnitură în copac.

Marginile echidistante
în

mi-am pus

în ziua când lacul

s-a dezgheţat atât cât

îmi trebuia

să spăl zăpada

ce s-a murdărit

pe mine

cu gândul

că nu pot schia

pe pârtia

aşternută fals

între noi

din altarul

sufletului, unde întind

braţele prin mir…ul iubirii

să pot

aluneca

pe valul dorul

Îmi tragi zăvoarele ruginite,
închizi sau deschizi temniţa,
mâinile tale devin pârghii în mişcare,
vom păşi împreună zâmbind.

Uitarea trup fără aripi
se împuţinează ca o umbră,
cu răbdarea căzută sub paşi.

Se croieşte drumul spre marginea universului,

a sosit,

se odihneşte-n braţele mele.

Mă uit

la el şi-mi (a)pare ca o carte

cu toate anotimpurile vieţii.

Se întinde

foaie după foaie

cu lunile din an.

N-am ştiut niciodată

de ce a zăbovit în mai

mai mult.

O fi ştiut că-mi plac

vişinele, dar ele apar

mai

azi m-am împrietenit cu o carte

aşa din senin s-a întâmplat
cum se petrec toate lucrurile fireşti
într-o lume normală

nu există umeri pe care să îi cuprinzi protector
în căuşul palmei
nu există respirări pe care să le împarţi
nu există nimic

a rămas do

Într-o lume de nisip

tăcerea țipă,

păsările țipă,

valul țipă,

gândul lumii

țipă

rămân urmele

unde razale lunii călăuzesc

greșeli ,

regrete,

dureri,

toate

într-un manunchi de tăceri

de neputință

în fața strălucirii

flacărei arămie

firele de nisip

spălate

de oceane d

e porţia mea de somn

din timpul zilei.

Mi-o servesc

dimineaţa, la prânz şi seara

neuitând de cea dintre mese.

Cu ea,

visez cu ochii deschişi,

noaptea în care alerg

spre tine să facem dragoste

nebună de noi

detaşaţi

de trup.

Doar sufletele împreunate

în d

sonet-dintr-un dincolo mereu aici

îţi caut umbra printre alte umbre
dincolo ieri, mereu prezentă azi,
schiţată-acum în griuri de penumbre
tu vrei să zbori dar eu aş vrea să cazi

timpul capcană te-a închis în clipă
o colivie cu pereţi de-argint
tu, pasă

Mă ard săgeţi,

mă-nvăluie iubirea

iar din potirul vieţii

îmi sorb acum simţirea.

Licoarea-i blestemată

pătrunde şi mă arde,

zvârlindu-mă-n uitare

în bezne nesperate.

De umeri mi se-agaţă

nevoia mea de tine

şi-n carnea-mi fragedă

şi-ascunde nemurirea.

Mi te s

ne fură moartea la cântar

ne fură moartea la cântar

și noi nici  nu avem habar

zburăm pe-o verticală frântă

avem credința noastră sfântă

gustăm arome de silabe

cu aripa ucisă-n labe

pe geana sufletului fals

dansăm adesea câte-un vals

albastra lume ne săgeată

mi-am luat-o cu mine

să răsune

ecoul din paşii ei

în pauzele de respiraţie

dintre cuvintele

ce strigă

prin vene să mă doară

dorul (cu)prins

în flagrantul invaziei

din noaptea ce bate

la uşa din capătul tunelului

cu lumina

din pofta de gogoşi

şi vin,

vin r

Linia orizontuluiun rest de la ultima mărturie,
arc deschis între păduri
pe sub care trece un râu şi o şosea
care nu ştii de unde vin
şi unde se duc.

Femeia îmblânzită pentru o bucată de timp
până-i revin reflexele de vânătoare
avea gesturile prost re

Iubito, vai, se lasă înserarea!

Te rog răspunde, dacă-mi simţi chemarea

Şi lasă-mi dorul să te-nvelească-n dor,

Mă iartă şi-alungă urmele de nor,

Primeşte-mă şi luminează-mi zarea.

Străbat pe aripi prin taina-ţi ochilor,

Te-aştept să vii ca să-mi hrăneşt