Blog

Am obosit de aşteptări
trădându-mi timpul
tăcerile,
sunt tot mai multe
şi primăveri fără număr
au trecut
aştern cuvinte
pe hârtie,
dorul tău îl prind în vers
e iarnă iar,
cad fulgi de stele
sub cerul mereu
albastru
nu pot desface
drumurile tale,
ma

Erai ca o stradă vetustă
cu nume de periferie.

Într-un orăşel de câmpie
praful se ridică peste glezne.

Ai călcat strâmb prin porumbişte,
vântul a şters urmele.

Nopţile s-au zidit în catedralele uitării,
întunericul e sigilat în piatră.

Pe fereast

Pe colţul lunii rece, unde mama, mea s-a dus,

Dorul, ochii îmi petrece şi-i dă veşti acolo sus,

Lumea-i seacă fără tine, îi spun tristă în suspin,

Vreau, să ştii, doru-i ca cerul înorat şi nu senin.

Tu erai al nostru sprijin şi sparanţa că ‘ntr-o zi,

Toa

Nu te bucura prea devreme
în patul cu otava uscata
nu este nimeni doar o umbră de moarte
ca o pasăre scăpată din colivie
şi femeia cu forme întrupate
din coasta lui Adam
data afară din rai.

Deasupra cerul e nedefinit,
pamântul e prieten cu apele
şi locuiesc

Înainte de-a şti interviul de după moarte...

îmi amintesc de-o altă viaţă!

Eram un pinguin aproape îngheţat,

dar trăiam agăţat în speranţă,

prin furtuni de zăpadă

cu un număr strict de respiraţii,

visam la o zi în care

fâlfâitul aripilor mele neajutătoare,

Iubiri trecute

Pierdut e gândul rătăcit

Acum în toamna vieţii

Când dorul arde tot mocnit

În amintiri din anii tinereţii

Ai fost iubitul meu dintâi

Un zâmbet cald în primăvară

O flacără ce arde viu la căpătâi

Din zori de zi şi până-n seară

Pod peste timp m-

Nu pot sa plec desi-as fi vrut

Sa-mi las casuta mea de lut

Si plugul cel batran si stramb

Si codru-ajuns acuma crang

Nu pot sa plec desi as vrea

Sa nu mai stiu de soarta ta

Nici daca maine ai sa te frangi

Nici de-or muri ai tai flamanzi

Nu pot sa plec,fir-as

De ziua ta, Românie

astăzi chem toți domnitorii țării

la masa tăcerii,

vreau să-i trag de bărbi și să-i sărut,

să-i scufund în cristelnița istoriei,

căci în inima lor

vulturii-au încercat primul zbor,

în sufletul lor de domn

s-a făcut dorul nesomn

și din mie

Oraşul suspină în ploaie
sub străzile lui stau copiii
lăsaţi în voia sorţii.
Ziua ies la lumină,
foamea îi obligă şi caută,
iubesc viaţa şi se agaţă de ea.
Au disperarea iminenta a morţii,
îmbrăţişază aurolacul şi uitarea,
le înmagazinează în pungi
şi le resp

aceleaşi semne aceleaşi distanţe

între sufletele noastre e noapte
multă noapte
cineva scrijeleşte o lacrimă
într-un sertar
câteva rânduri neterminate
şi un pix

încerc să-mi decodez durerea

între două linişti respiră o amintire
orice poveste începe cu
a fost

În piaţă găsisem un bilet de-adio;
poţi să-ţi imaginezi era pentru tine!?
Mi-am surzit interiorul maturizând liniştea
apoi, am reuşit să glumesc cu umbra mea.
La fiecare onomastică am primit doar cărţi:
"enciclopedii revizuite despre lumile nebune"
s

turma orelor albastre

turma orelor albastre se adună-n nopți de iarnă

printre vise și insomnii,

frânturi de imagini rămase de ziua, o frunză ce se zbate-n neant,

clarul de lună de altădată, ochii tăi, serile copilăriei,

anii de școală când stăteam mut la

sonet

Au fost doar închipuiri
nici nu mă născusem când se izbândeau visele
din nopţile când murisera copacii,
le intraseră stele în scorburi
şi frunzele le îndepărta vântul.

De o parte si de alta a râului
drumurile îsi blestemau soarta,
desfundate şi ocolite de

Slujbă de toamnă –
gutuia se leagănă
tămâind curtea.

Spune-mi, tată al meu,

acolo, la tine, e aşa cum se spune?

lumină fără umbră şi coruri îngereşti?

mi se pare cam sarbăd…

aici, în iadul nostru, încă ne înecăm

în albastru şi verde,

încă, mereu, ucidem un Icar,

să nu fim singuri în cădere

suntem destul de cu

Şi totuşi  oare ce se-ntâmplă

dacă duc un trandafir la tâmplă

 

Costel Zăgan, Distihuri rebele