Blog

Eşti floarea albă din cireşul sufletului meu     

Pe care-l ud cu lacrima de dor aprins mereu

Cu ochii minţii te privesc în fiecare seară

Când rătăcesc  prin galaxia viselor de vară.

Prea scurt ne-a fost amorul pe acest pământ

Sfios te ţin în braţe şi-ţi

Când seara

grăbea pe urmele lui,

cu părul răsfirat

pe tâmple

trecea buimăcit, surd

să privească în ochi

legături desfăcute

din memorie.

Se simţea fără trecut.

Îndrăznea

să închidă ochii

fără schimbări subite

de direcţie,

într-o bruscă

senzaţie de eliberare.

Cu ochi de întuneric pictez o mare albă,

Din nuferi albi brodez, azi, cerului o salbă.

Presar pulberi de stele pe gândurile noi,

Talazul nopţii negre, să nu îl simt greoi.

Pe drumul depărtării aprind stele de vise

În adâncul mării ferec cărările prescri

Ziditorule
care pui piatră peste piatră,
înalţi coloane nesfârşite
pe umerii lor cerul să-l sprijini
şi-mi răscumperi păcatul
de început,

arată-mi calea de urmat transparentă
dincolo de noapte, unde porţi
fac scut de tăcere
în cuvântul spre rai,
doar

Am să-mi fracturez lumina

Fără milă, în două oase verzi,

Unul iute și foarte ascuțit

Altul tăcut, atârnat cuminte.

Am să-mi condamn nopțile

Fără recurs, la infinite insomnii,

Una în genunchi, rugă de veghe

Alta la pleoape roșii, de neînchis.

Am să-mi usuc

Peste un ocean de gânduri

arăta lucruri pierdute

cu privirea aţintită

într-o tăcere încordată.

În senzaţia de neant

din care ieşea,

era un tumult

din care se ridica

doar să-şi recapete

răsuflarea.

Părea că măsoară distanţele.

Aştepta cu respiraţia tăia

Trecea fără urmă.

Într-o grabă isterică,

era ceva serios şi împăcat

în toate mişcările lui

cu o privire adâncă,

întors înspre gânduri.

Revenea

la tăcerea lui de piatră

cu mişcări rare

într-o răbufnire surdă

de strigăte şi chemări.

Era într-un fel de

În ziua cea mai neagră
a sufletului nedesluşit,

eu nu eram
cel ce credeam că sunt,
un aruncător în soare cu săgeţi.

Până când zboară scânteia
se aprind cuvintele-n ascuns,
de-mi voi petrece scriindu-le
pe faţa obscură a nopţii.

Cu piatra între degete
ch

Binecuvîntarea divină m-adie cu zile,

Dar recunoștința mi-e greu ca s-o pun în file,

Căci mă-mpiedic de o codiță, pusă-n curbă,

Ce-mi taie calea, cu gînd rău, și mintea-mi conturbă,

Decisă să facă reguli, de-o apuc pe...centură,

Deslușind neînțeles

S-aşterne înserarea pe cerul plin cu stele

Şi se revarsă-n râul tăcut parcă de mult,

În oglindirea apei e joc a mii de iele

Cântul sfânt de îngeri, cu tine îl ascult.

Privesc pe luciul apei mirajul simfoniei,

Aud un sunet diafan de val ce spune

Despre a

Marea e la locul ei

valul, sarea, depărtarea

tac

şi aşteaptă

ce, pe cine?

reversul plecării

nu e întotdeauna întoarcerea

viaţa

e un drum cu sens unic

valul

cutreieră deja printr-un alt sânge,

poate albastru, sânge de poet

însetat şi flămând

de planete,

de pietr

Cafeaua de dimineaţă

Ne bem cafeaua, încă, împreună

prin ochii tăi trec zdrenţe ceţurile nopţii

zâmbeşti… şi cerul începe să coboare

încet, să nu ne sperie…

e-acelaşi cer, sau altul?

La acest ţărm al mesei, eu mă gândesc

la mâine, un “mâine” îndurerat, c

Subite

schimbări de lumină

şi umbră

treceau abia simţite,

neaşteptate

de expresia ochilor

ce păstrau

o sclipire de tinereţe

în sufocările

şi tresăririle nervoase

când lovise

corzi oprite

din căderea lor ritmată...

Rămase

o clipă gânditor

cu un fel

de teroare uimită

când îşi aminti

de privirea intensă

a trecutului

ştearsă din memorie.

Crede în cuvânt,
umple-l cu adevăr
ca să te mântuie.

Polen de pe flori adună
în cupe de cristal
acoperite cu argint.

Întunericul alungă-l,

ziua ca o inimă neprihănită
să te iubească las-o

lucrător de suflet devenind
când nimic nu-ţi ajunge,

puţinul îţi tr

Am înţeles că bate ceasul
Să mă retrag în cuibul meu,
Să trag oblonul la fereastră
Şi să vorbesc cu Dumnezeu.
Să scotocesc prin buzunare,
Bucăţi de linişte s-adun,
Să pun cristalul în cuvinte
Ca-n rugăciunea ce o spun.
Cu sufletul descătuşat,
Cu pic

O auzea cum gâlgâie

într-o nesfârşită tăcere.

Cu o senzaţie de încleştare,

privea cu o neputincioasă fascinaţie

cum poarta era închisă

şi se lovea de piedici neaşteptate

în seria de gânduri...

În dezordonata lui bucurie

ieşea fără răsuflare

într-o singură clipă

cu o mişcare încremenită de flux

încercând să suspende orice gând

cu ochi neexpresivi.

Tu erai mai senină
decât caisul înflorit,
flacără fără fum
pe urme de apă.

Poate-n ascuns
aveai mai multă atingere,
pielea dimineţilor tale
era umedă.

N-aş vrea să spun
cum îţi curbezi coapsele
şi sub tălpi de lumină
scări de-ntuneric urci.

Acum trag ză