Torc un fir, mai torc un altul

Din al vremurilor caier,

Preamărind-ul pe Înaltul,

Dar, mă simt al sorții, flaier.

Torc mereu și fără teamă,

Privesc anii ce-au tot curs,

Înapoi, nu mă mai cheamă,

Mă îndrept  înspre apus.

Văd secvențe ca-ntr-un film,

Amintirile-mi sunt multe,

Clipa  pare-un microfilm,

Care nu vrea să m-asculte.

Să se-oprească pentr-o clipă

Să m-asigure, că saltul,

Nu-mi va frânge o aripă,

Torc un fir, mai torc un altul.

Cerul mat, nori croșetează,

Și răsfiră astru-aprins,

Șoapta gândului vibrează,

Visul alb pare că-i nins.

Reface savoarea clipei,

Care pare-un fulg prin aer,

Pe-un traseu, ca fumul pipei

Din al vremurilor caier.

Prin talazuri de chemare,

Pare zborul lin de fluturi,

Visele-mi țes o-ntrebare,

Ce-o preia un joc de vânturi.

O risipe-n lumi cu teamă,

Când e unul, când e altul,

Vindecă câte o rană,

Preamărindu-l pe Înaltul.

Uimit privesc întregul, Eu,

Fiori de zori mă înfioară,

Simt mâna Lui, lui Dumnezeu,

O simt a nu știu câta oară.

Îmi cântă azi, doar biruința,

Deși ce-aud îmi pare-un vaier,

Păstrez în mine, azi, credința

Dar, mă simt al sorții, flaier.

Film,  de-ar fi,  a-l prelucra

În cuvinte măiestrite,

Tot frumosu-aș demonstra,

Este-n vise,  neumbrite.

Piatra dură a timpului,

Cioburi aș preface-o , tramă,

Cum  din inul câmpului

Torc mereu și fără teamă.

Explorez vii fantezii,

Cu migală dulce-amară,

Las iubirea-n poezii,

Nu-i acuma,prima oară.

În versuri calde radiază,

Ca o stea în pumn de lut,

Cum un flaut concertează,

Privind anii ce s-au scurs.

În vlăstari de primăvară,

Sub celestul,  fără maluri,

În ploi de patale-n seară

Îmi rulează ritualuri.

Printre mantii de carmină,

Să citesc ca-ntr-o reclamă,

Că, prin El, voi fi lumină,

Înapoi, nu mă mai cheamă.

Voi da timpului culoare,

Îndatorată-n veci, doar, Ție,

Pe-altarul Tău, voi pune- o floare,

Ca semn de-adâncă măreție.

Pe sfânt mormânt ce-i luminat,

Las gând curat, tăcut, nespus,

Și-ți amintesc, că n-am uitat,

Mă îndrept înspre apus.

Mă îndrept înspre apus,

Înapoi, nu mă mai cheamă,

Privind anii ce s-au scurs,

Torc mereu și fără teamă.

Dar, mă simt al sorții flaier,

Preamărindu-l pe Înaltul,

Din al vremurilor caier

Torc un fir, mai torc un altul.

Sub pleoapa-n adormire legată-n noduri ude,
străluce un luceafar dorit să-mpărtăşească,
un vis de evadare, dar, nimeni, nu-l aude,
ca pod de stele mii în ceruri să-i croiască.

Ar vrea să-şi faurească în noapte, aripi albe,
în zborul lui divin să ţeasă pânza sorţii,
să zboare peste ape cu flori de nuferi, dalbe,
cununi să-mi lase în zori, cu drag în faţa porţii.

Şi, la rscruci de vise să poat-a poposi,
urzind un alt destin, poate, iubirii noastre,
pe-un coviltir de stele cu îngeri ce-or sosi,
ei să brodeze totul, cu fir sfinţit de astre.

Noaptea-i grea, sub falduri ascunde amintirea,
cu taine nepătrunse, pictate-n roşu-aprins,
negru-i stins în alburi, sfinţind în cer iubirea,
sub ploi de stele caste, ce cad pe foc nestins.

flămând de culoare și lumină
gândul strigă captiv între ieri și mâine
se perindă cuminte
prin timpul învins de întuneric

mă poartă spre o lume nelumească
unde plouă cu lumină
din înaltul cu brațe pline
de seri și dimineți cu aștri cuminți

restartez viața
cu ajutorul cuvintelor
îmbrac sufletul într-un început nou
și unic

impregnată de doruri
readuce vraja ca o dulce adiere
încarcă brațele cu visele viitoare
între mine și întregul univers

marea de timp
prin bunăvoința clipei
modeleză liniști neastâmpărate
nopțile dispar într-o altfel de risipire
viața îmi apare ca un balansoar
ce-mi oferă
elementara liniștire
primăvara
cu dimineți pline de poveste
vor avea ecoul închinat sufletului meu.

muşcat de umbre trecătoare
cerul pare de plumb
lumea temătoare

totul geme de greutatea apăsătoare a valului de ceaţă
cortina orizontului e grea de gânduri, de întrebări
tresar...
pare că cerul îşi deschide un ochi, apoi altul
lumina binefăcătoare înfloreşte speranţa

o rază
ca o pasăre albă
îşi îndreaptă zborul spre mine

o aştept

o cuprind în braţele timpului
o păstrez ca pe un giuvaer

talisman aducător de linişte
scriu o poezie

ecoul gândului umple de clocot simţirea
suspină ca un vals al florilor din primăvara mult aşteptată
arunc privirea peste vechile dureri
fâşii de senin defilează în zare
cerul trăiește o dată cu mine

eu

trecător de rând
mă închin în faţa ecoului cald
în semn de mulţumire.

Da ! ochii deschişi erau ochii lui Dumnezeu...

În cadența ei, înceată,
Primăvara iar coboară,
De departe se arată,
Verde este-a sa, povară.

Cu alinturi ca de înger,
Ea dă filă după filă,
Presară-n ramul de sânger
Lacrima calmă, umilă.

Bob de rouă blând și cald,
Ce adapă-nmugurirea,
Și, pe-al nopții unic fald
Ea schițează înflorirea.

Apoi ploaia de petale,
Un alint pentru o clipă
Las-un iz de vis pe dale,
Zvonul molcom e de-o clipă.

Așterne din nou culoare,
Își țese cu har seninul,
Și cu fiecare floare
Schimbă-n anotimp, destinul,

Cu mult soare și lumină,
Cu mixaj de muze dalbe,
Primavăra e divină
Ca minunea florii albe,

Ghiocei ce-nfruntă frigul
Ceața rece, monotonă,
Sunt fragili ca niște vise,
Sub perdea autohtonă.

Iarăși linistea e spartă,
Într-un fel de ludic joc,
Unde dragostea e sfântă,
Radiază dor, noroc.

E frumoasă primăvara!
Creatoru-a zămislit-o,
Și speranța bunăoară,
El a dat-o, și gândit-o.

Umbrele ce ne-au robit
Stau pitite pe sub nori,
Mii de zboruri a urzit
Printre raze-n calde zori.

Bucuria-i fără margini!
Să-i urăm:- Bine-ai venit!
Se vor scrie alte pagini
Despre-anotimpul înverzit.

Să nu te lași înfrantă, de piedici ți s-or pune,
Când vremuri cu furtună ți-or da plânsul de zee,
Când visele-ti s-or frânge, și greul te-o răpune
Să te înalți ca raza, și să-nflorești, Femeie!

Să te aprinzi, ca steaua pe cerul nopții grele!
De-ajungi la vămi de sânge, nu mușca de jos,
Și, cautăți, iar locul, regină printre stele,
Vei radia lumină, cu chipul tău... frumos.

Rămai ce ești, tot ce-i divin, al visului idee,
Un postum ce-i păstrat, în scrisuri aurite,
O muză pentru pictori, poeților fii cheie,
Să reanimi, mereu, simțiri, ce-s poleite,

De ploaia de petale, de gând cuprins de focul
Iubirilor eterne, icoane-n legământuri,
Păstrate spre sfințire-n altare își au locul,
Născute-n rai de suflet, cu-aripi albe, de fluturi.

Să îmblnzești ‘noptarea! Tu, înger viu al nopții,
Cum crezul învierii, din lacrimi de iubire,
Și, cu privirea-ți caldă, ca roua dimineții,
Găsește drum de-ntors, în rugi de izbăvire.

Împarte de vei vrea, până și lumea-n două,
În lumea slăbiciunii, și lumea de virtuții.
Aruncă tot ce-i vechi, alegeți haină nouă,
Pune blândețea-n toate, și dă culoare sorții.

Să nu te lași înfrântă de piedici s-or mai pune,
Să te aprinzi ca steaua pe cerul nopții rece,
Să fii tot ce-i frumos, și multe se vor spune,
Rămâi înger iubirii, nu floare, ea se trece!

clepsidra timpului revarsă ultima sclipire
peste gândul secat de simțire
fără aripi de zbor

desenez în palmă
fluturi cufundați în lumină

îngeri transparenți pe existența cenușie
cuvintele se târăsc din rigola uitării
se îndreaptă numai înspre mine

îmbrac fiecare gând în cuvinte
măsor fiecare clipă după lungimea silabelor
nu las timpul să curgă din clepsidra vieții
îl colorez în culorile curcubeului
născător de armonii infinite

dizolvate în bezna conștiinței
cuvintele zburdă fantomatic
(ca în timpul de început)
dăltuiesc liniști calde
pecetltuiesc gânduri nevisate
dau o energie calma și plină de gratitudine

las timpul să iasă din timp
modelez cu slove dulci poemul sufletului
al păcii minții
în care toate visele sunt realizabile.

Oglinda cerului revarsă
în căuşul timpului,
piatra nemuririi îngreunată
de gânduri, gânduri, gânduri...

o flacară veşnic aprinsă
(dorinţa de a scrie o poezie)
îşi despleteşte lumina
în albul imaculat al inspiraţiei,
singura latură umană necontaminată
de graba
frumuseţea
sau urâţenia
anilor

prin păienjenişul cuvintelor
ideea îşi croieşte drum
(cum râul îşi sapă albie)
împodobindu-se cu flori de mac
simbolul iubirii
şi în agonia spranţei
ţese lumina
în amiezi învolburate

poetul
ederă cu muguri noi
înfunzeşte în fiecare rând scris
aşterne umbra binefăcătoare
între doua tăceri
şi printre năluci cu aripi de îngeri
înalţă
odă poeziei
val de bucurie caldă.

Prin ceața groasă
înaintez cu greu,
îți văd umbra,
pari un fluture alb,
mult prea alb
ca să-l pot atinge
...dispari.

Continui să te caut
oricum, oricât,
îți știu drumul,
cel mai greu drum,
dar la capăt
te voi găsi zâmbind
...de fericire.

Te voi atinge
să știu de-mi ești,
să simți ca-ți sunt,
să mă asigur
că-mi vei clădi
speranțe ninse
...din drag.

Ușor vom pluti
de-atâta fericire
spre liniște,
spre libertate,
unde nu sunt oameni,
doar îngeri albi
...și-un Dumnezeu.

Iarna gândului m-apasă,
Urlă-n noapte, nu mă lasă,
Alb s-aşterne în cuvinte,
Irosind chemări, în minte.

Stele par de ceară arsă,
Nelumina şi-o revarsă
Peste dale-ncremenite,
Peste simţuri adormite.

Furişate-mi ţes iar gândul
Ca valul ce-nghite prundul,
Acte noi, sclipiri în zori,
Într-un rol cu doi actori.

Zâna nopţii, îmi sunt eu.
Mă prezint la Dumnezeu,
Şi ‘ntr-o caldă armonie
Mă-nsoţesc îngeri, o mie.

Cerul parcă înfloreşte,
Ploi de stele risipeşte,
Mii de Iele mişcătoare
Îmi croiesc noua cărare.

Aripi noi îmbracă vântul,
Stăpânește iar pământul,
Zboară prin scântei de foc,
Zânei, să-i croiască loc.

Înalţ rugi şi cânt poeme,
Domnu’ ascultă-n jilţ de vreme,
Şi, pe coala înserării
Scrie lin, ca apa mării:

-Am să-ţi fiu mereu un scut,
Ruga veşnic ţi-o ascult,
Apără-ţi în vers iubirea!
Eu, ti-am zămislit menirea.

Când, pe-al soarelui pervaz,
Trupul îți va fi iar treaz,
Să-l îmbraci în haină nouă,
Să nu-l ningă, să nu-l plouă.

Sub umbra cutumelor
Înalț zid furtunilor.
Şi, nu voi lăsa vreodată,
Să ți se impună-o soartă.

aripi îmblânzite
își continuă zborul dincolo de iluzii și vis
deschid cărări prin păienjenișul timpului

lasă în urmă
adierea blândă să-mi mângâie auzul
cu o avalansă de sunete
ce se rostogolesc în clepsidra inimii

pe un petec de gând încropesc cuvinte
parcă smulse dintr-un joc de lumini
când timpul toarce grăbit peste lume umbrele nopții
răspândind incertitudinea

un amestec de emoție
dizolvă rolul meu uman
în cețurile harțuite de umbre și lumini
norii se izbesc de mareția cerului
se sparg în mii de lacrimi cristaline

zborul aripilor devine un vis real
preludii întregi de jurăminte
vor rămâne înscrisuri pe file de cer
păstrate peste secole de bunătate și iubire

visul încolțește în cuvinte
(de care nu m-am rupt nicicând)
devine real în locul în care credeam
că e prea mult, și prea târziu...

în oglindirea apei ploii de toamnă

lugubrele și denaturatele amintiri(amestecuri halucinante)

revin obsesiv ca un oftat de resemnare

luna cu infatuarea ei aristrocratică

dizolvă noaptea cromatică cu brațele luminii

râuri de umbre mângâie fața cerului întunecat

așchii tăioase de întuneric

risipesc senzația trăirii monotone

și dezgolesc  zborul meu interior

ca un foșnet

ca o șoaptă

printre orele obosite

ce încap doar într-un vis

cu gândul împodobit de vechile trăiri

am construit curcubeie de o vagă imperfecțiune

nemuritoare limbi de sunet

ale rafalelor de vânt

mângâie clapele uzate ale timpului

culeg atâta liniște

cu o teamă asemănatoare durerii

încât cuvintele devin parte din parcursul

dintre ieri și mâine

totul pare un tablou abstract

din care lipsește taina vie a visării.

Păşesc acum agale peste nisipul ud,
Ascult cum plânge valul sub pătura de nor,
Cum bate vânt sihastru prin stufărişul crud,
Iar, albii pescăruşi ca-n dans plutesc în zbor.

Arde-n mine, iarăși dorul,

Să simt firul ierbii crud,

Sub un cer senin ca zborul

Gândului, ce-mi este nud.

Arde-n mine-n plină vară,

Vechiul gând, cam obosit,

Încrustând a lui povară

În iarba verde, fân cosit.

Arde-n mine o scânteie,

Ce clipește sub pământ,

A ascuns vrăjita cheie,

Ce-a închis visul înfrânt.

Arde-n mine, trist, tăcut,

Lacrima o las să curgă,

Amintiri de început,

În Înalt, la stea s-ajungă.

Arde-n mine-n zori de ziuă,

Cu aripi de vânt țesut,

Timpul împărțit în două,

Unul, cu drumul, durut.

Ard iubirea, amintirea,

Visu-nfrânt, acum, închis,

Arde lacrima, privirea,

Vor s-aprind-un paradis.

Cu pământul plin de flori,

Iar, deasupra-nseninare,

Stau ș-ascult cum te-nfiori,

Stiu, iubirea mea, te doare,

Dar, nu pot s-o scot din mine,

Are rădăcini adânci,

Lăcrimează azi cu tine,

Ce asculți din cer porunci.

Dincolo de gând exişti 
ca un cer senin fluidizat 
te prelingi în toată fiinţa 
în adâncimea tăcerilor 
nocturne

Când deşir din firul vieţii, din acel ce-a mai rămas

Vreau s- ajung doar la lumină, să continui al meu drum,

Pe mosorul cu-amintire, firu-i  putred, chiar bâvaş,

Lacrima, din plânsul sorţii, să îngheţe-n vechiul scrum,

Anii aleargă,  nu în pantă, cu iuţeală se prăvale,

Uită vremi de altădată, demolând vise reale.

Noaptea neagră e mai lungă, dară, luminări de aur

Îmi destramă visul negru, care a uitat să cânte

Pe cărările ursitei ce-s cioplite-n crengi de laur,

Rezideşte versul care va  rămane-n slove sfinte,

Lasă-n urmă negrul nopţii, încetează a mai plânge,

Ridicând braţe a rugă, far’a vrea a le mai frânge.

Sub cupola grea de sfinţi înfloresc iar albe frezii

Pe a  lumii lacuri limpezi, albe lebede încântă

Aştrii ard în galaxii, ţes balade de iluzii,

Luna-n broderii de aur şi lumină tot descântă,

Din nimic face pocaluri de iubiri, nectar de doruri,

Din osândă şi povară, aripi albe pentru zboruri.

Cată-n labirintul vieţii cartea gândului proscris

Şi din teancul amintirii scoate dorul, cel păstrat,

Ocolind oricare umbră, care-ntunecă ce-i scris,

Tot ce-i trist şi care doare în mesajul cel frustrat

Şi presară, doar, culoare şi parfumuri de la flori,

Zidind clipe-nfloritoare, peste-a dimineţii zori.

Firul vreau să nu se rupă, drum nu-mi fie limitat,

La lumină şi visare, vreau să am de-a pururi dreptul,

Printre nimburi de uitare să fiu râul lin, curat

Tot  primesc prin acceptare şi să-i înţeleg conceptul

Prin acorduri de carmină… las trecutul cu noroc

Şi sugrum în tonuri negre, tot ce nu a ars în foc.

prin umbrele nopţii pluteşte golul 
ce cuprinde necuprinsul 

veşmântul cerului cu licăriri de stele
reazămă întunericul de zidul părerilor

tăceri predefinite aprind făclii de gânduri
vindecând profunzimea singurătăţii

lumina Raiului este ademenită de ţipătul dorului
de zborul visului înaripat 
de chemările celeste ce răsună în inima, înca vie
unde răcoarea şoaptelor fac timpul 
să înflorească

la uşa sulfletului îmi vorbeşte viaţa
şi-a ales discursul din constelaţia de cuvinte nerostite
reanimă orice amorţire
iar amurgul se prelinge în mine sângerând

abia mai zăresc vârtejul cuvintelor
îmbrăţisez surâsul îngheţat al visării
fără să renunţ la tot ce-i al meu.

Pe o margine de gând 
‘’păsări de pradă’’ cuvintele poetului
aşteaptă semnalul unui zbor utopic 
în universul minţii
însetat de adevăr şi frumos

un vânt primăvăratic 
mângâie gândul răpus de ierni