Postările lui Mihaela Moşneanu (352)

Filtrează după

Toamna

A venit toamna pe la noi
Să ne-ntrebe: ,,Ce-i cu voi?,
prea mult vă place vara,
dar vreau să trec şi eu cararea!''

 

Vrea sa-si revendice drepturile,
Căci ea ne-aduce vremea rece şi poamele.
Roadele pământului coapte,
Ce ne plac în timp de iarnă, pe-nserate.

 

Îi place iarba verde,
Însă, chiar nimeni n-o crede?
Că ea vrea să-i dea altă culoare,
Şi-o altă lumină de soare.

 

Şi l-a chemat pe prietenul ei, vântul
Strigându-i: ,,Pe loc, să răceşti pământul!''
Iute, acesta-ncepu să bată din aripile reci
Şi repede se iscă vântul pe poteci.

 

Frunzele şi iarba se-ngălbeniră
Şi toate sub aripile sale tremură.
Aerul rece, iscat de vânt
Repede a prins curaj, şi-a făcut avânt.

 

Şi mai tare, aripile vântului s-au zbătut
Până când roadele pământului n-au mai putut. 
Pe oameni i-a strigat: ,,Veniţi să ne strângeţi,
căci la iarnă o s-aveţi nevoie, să ne-aveţi!

 

ve-ţi dori să beţi un vin roşu sau o ţuică fiartă
de Sărbători, ve-ţi dori s-o faceţi lată,
o mâncărică cu carne de porc, o să doriţi,
de Crăciun şi de Anul Nou, musafirii să-i poftiţi!''

 

Şi-atunci oamenii cu zor au plecat la cules de roade,
Femeile s-au îmbrăcat gros, pe cap şi-au pus broboade.
Şi încet şi-au strâns roadele, le-au adus acasă,
În saci şi trăişti, să le pună la iarnă pe masă.

 

La urmă toamna, mulţumită de-a sa faptă
S-a uitat să vadă pe unde-i iarna, să vină o dată.
Căci ea se plictisise şi vroia să plece,
Nu-i mai plăcea de prietenul ei, vântul rece.

 

Toate frunzele şi iarba verde,
Nimic, din ce era nu se mai vede.
Dar înainte să plece, îi spuse vântului
Să dea din aripi mai tare în chemarea gerului.

 

Apoi îşi luă rămas bun de la noi,
Ne spuse: ,,S-aveţi grijă de voi,
căci iarna albă şi geroasă
o să-şi facă drum spre a voastră casă.''

 

Mihaela Moşneanu 

 

Citeste mai mult…

Iubirea, Dorul si Eroii

Iubire, pasăre măiastră a inimii
Zbori printre oameni, mii şi mii.
Căutându-ţi sălaş în sufletele oamenilor,
Găsind sau nu portiţa sufletelor.
Iubire, zbori-n sus, în înaltul cerului
Alergând mereu, în calea dorului.
Întâlneşti şi alte păsări, zburând spre alte porţi,
Ce-şi caută adăpost pe piscurile înalte, din munţi.
Apoi, când te plictiseşti de înălţime
Coborând în jos, spre a noastră mulţime.
Şi de multe ori te opreşti pe o floare,
O faci să-nflorească şi îi dai culoare.
Iar îţi iei zborul deasupra pământului,
Te laşi condusă de puterea gândului.
Din când în când, pe undeva te opreşti
Şi mulţimea de oameni o priveşti,
Cu atenţie te uiţi la toţi
Pe care dintre ei, să-i faci îndrăgostiţi.
Deodată, ai văzut o femeie şi-un bărbat,
Şi pe loc ei s-au privit şi te-au ascultat.
Apoi, unul de celălalt s-au apropiat
Şi cu drag, s-au îmbrăţişat.
Lăngă tine Iubire, a poposit şi Dorul
Care se gândea, cum să-şi facă planul
Să-i mai îndepărteze, să mai suspine,
Că mare le era iubirea şi lui nu-i părea bine.
Dar planul nu i-a mers mult cu cei doi,
Iubirea, fiind puternică, i-a făcut Eroi.
Aşa de mult, ei s-au iubit
Şi prin viaţă, ei au răzbit.
Iubire, pasăre măiastră a inimii,
Zbori printre oameni, mii şi mii ...

 

Mihaela Moşneanu
 

Citeste mai mult…

Unul Singur

Eu cred din tot sufletul meu,
Că Unul Singur este Dumnezeu.
Că nu există Divinitate mai mare,
Să vină în a noastră salvare.

 

Eu cred că El este însăşi Viaţa,
Este Primul care ne dă bună dimineaţa.
Că ne ia de mână, la naştere
Şi ne Dă semn de Recunoaştere.

 

Cred că El ne deschide ochii spre lumină,
Şi ne călăuzeşte cu dragostea Sa deplină.
Ne-ndreaptă paşii încet, spre viaţa ce ne-aşteaptă,
Cu Judecata Sa Înţeleaptă.

 

Eu cred că atunci, când suntem fericiţi,
Atunci când ne simţim împliniţi
Lui, trebuie să-I mulţumim, să-I fim recunoscători,
El este Cel care ne Trimite îngeri protectori.

 

Eu cred, şi-atunci când suntem la strâmtoare,
Că El ne Priveşte şi ne Mângâie cu privirea Sa Iubitoare.
El ne-nţelege întodeauna, niciodată nu ne părăseşte
El, orice ar fi, El tot ne iubeşte.

 

Tot El, când, de supărare mai spunem o vorbă urâtă,
Ochii poate Îi Lăcrimează, dar El tot ne iartă.
El Face-n aşa fel, şi ne Aşterne-n cale a noastră vină,
Întâmplări ce ne determină, să vedem Puterea Sa Divină.

 

El A Făcut Pământul şi tot ce este pe Pământ,
El L-a Înfăptuit şi L-a Îmbrăcat cu al Său Veşmânt.
Şi-A Hotărât ca totul să fie cuprins de Viaţă, de Trăire
Şi totul să se nască mai departe, din Iubire.

 

El L-a Trimis pe Fiul Său, Iisus Christos,
Din Înălţimile Divinităţii Sale, aici, jos.
Fiul Său, pentru noi S-a Sacrificat la moarte,
Pe noi toţi, ne-a absolvit de păcate.

 

Chiar dacă oamenii au făcut războaie, crime şi alte răutăţi,
Îndrumaţi în acele momente de spiritele rele, de diavolii şireţi.
El fiind întodeauna Cel Iertător, Cel Iubit
Le-a Potrivit pe toate şi pe toate Le-a Numit.

 

Cel care Are mare grijă de noi şi de tot ce ne-nconjoară,
Întodeauna, El ne Priveşte prin a Sa Oglinjoară.
El Ştie tot şi ne Ştie pe noi toţi,
Întodeauna suntem văzuţi şi auziţi.

 

Mihaela Moşneanu 

 

 

 


 

 

 


 


 


 

Citeste mai mult…

Oamenii şi Universul lor

   Câteodată, omul simte nevoia să evadeze din preajma oamenilor, din preajma societăţii preocupată până peste cap de problemele personale sau de cele cotidiene, şi doreşte să aibă o portiţă de scăpare pentru a-şi soluţiona problemele personale, gândurile care-i răvăşesc sufletul cu repeziciune, dar nu reuşeşte să şi le clarifice în prezenţa celor din jur. Şi ce face omul, ca să evadeze din societate şi din lumea plină de răutate, invidie şi de egoism?
   Singurul lucru pe care-l poate face este să stea singur sau să se plimbe, indiferent de vremea de afară, pentru că în momentul acela, natura, cerul şi pământul, corpurile statice care sunt pe pământ, capătă o cu totul altă culoare în ochii omului respectiv. Atunci omul priveşte cerul senin sau mai întunecat, dar ,,vede" culoarea sa cu ochii minţii, gândindu-se la Bunul Dumnezeu, punându-şi fel şi fel de întrebări începute cu ,,de ce...?''.
   Pe urmă îşi coboară ochii spre pământ, spre toate obiectele statice făurite de mâna omului sau de Mama Natură, ochii i se umezesc de suferinţă sau de durere, de dor sau de bucurie; abia atunci omul, când este singur şi invadat de viaţa lui personală, nedându-i voie nimănui să se apropie de el, atunci vede cu adevărat ce înseamnă să se vadă pe el însuşi ca persoană. Şi uneori, îşi doreşte să aibă pe cineva alături, chiar dacă este singur la propriu şi realizează că de fapt, singurul prieten pe care îl are, este doar sufletul său, conştiinţa sa. 
   Şi Doamne! Dacă stăm să ne gândim la miile de lucruri care ne trec prin minte în acele momente, de câţi oameni au trecut sau trec prin filmul vieţii noastre de-a lungul timpului, câte fapte le-am înfăptuit noi însăşi, indiferent dacă au fost bune sau mai puţin bune, abia atunci realizează omul că singurii şi nedespărţiţii prieteni, cei mai buni aş spune eu, sunt Dumnezeu şi sufletul omului.
   Câţi oameni sunt oare pe acest pământ, care simt nevoia de-a evada din societate şi de-a se îndepărta de tot ce îi înconjoară, văzând totul într-o altă culoare, în acelaşi timp? În sufletul câtor oameni se găseşte singurătate şi dorinţa de-a găsi o rezolvare la problemele personale pe care le are? Şi totuşi, gândurile omului pleacă aşa de departe, mai ales seara, când priveşte stelele şi luna de pe cer, la marele Univers; ajunge să se gândească la cât de mare este Universul, dacă se găseşte undeva, pe stelele de pe cer, mai multe bucurii, fericire sau necazuri, suferinţe mai mari decât pe Pământ?
   Să fie sufletul omului un mic Univers? Pun această întrebare, deoarece mă gândesc că sufletul este de neatins în acele momente de toată lumea, la fel ca şi Universul cosmic.  



Mihaela  Moşneanu   

Citeste mai mult…

Prietenia

Am să dau sfoară-n ţară,
Că prietenia este-o floare rară.
Eu vreau să vorbesc despre ea,
Chiar dacă ştie toată lumea.
Că prietenia este rară,
Şi de multe ori, amară.

 

Crezi că ai mulţi prieteni,
Când de fapt, n-ai pe nimeni.
Este presărată multă invidie,
Adunată în a lumii cutie.
Mulţi deschid al ei capac,
Îmbrăţisându-l pe Drac.

 

Găsesc acolo Trufie, Răutate
Se mânjesc cu zeamă de păcate.

Prin fiertura lor înoată,
Fără să mai vadă neagra pată
Crezând că totul li se cuvine,
Vor să obţină totul prin tine.

 

Şi atunci sunt prefăcuţi,
Toţi pe faţă, sunt drăguţi.
Îşi întorc faţa spre Soare,
Şi soptesc în gura mare.
Să te facă să-i crezi,
Foarte mult să-i stimezi.

 

Când câştigă a ta încredere
Iute vor avea-n în vedere
Să te prindă, să te-ademenească,
Şi planul să le reuşească
De aţi fura locul,
Şi-aţi mânca norocul. 

 

Am vrut să dau sfoară-n ţară,
Că prietenia este-o floare rară.
Am vrut să vorbesc despre ea,
Chiar dacă ştia toată lumea.
Că prietenia este rară,
Şi de multe ori, amară. 

 

Mihaela Moşneanu

 

 

 

 

Citeste mai mult…

Când ...

Privind în zare, gândind la viaţă,
Că este ca şi-un fir de aţă.
Ea începe de când te naşti,
Oiţa lui Dumnezeu, eşti.

 

Când începi să vezi pe mama
Şi pe braţe, ea te leagănă,
Se mai aude vocea lu' tata
Ce se-apropie de tine-ndată, 

 

Când încerci s-ajungi spre ei,
Fiind curios s-auzi, să vezi, să vrei, 
Cu zâmbete, ei te-ntâmpină
Şi cu voci blânde, ei te alină.

 

Când primii paşi ce-i faci
Şi te-mpiedici şi cazi,
Cu lacrimi pe obraji, ţipi
De mica durere ce-o simţi.

 

Când te sperii din orice
Şi strigi repede, cât ai zice peşte,
La grădiniţă începi să mergi,
Şi-nvăţăturile începi să le culegi.

 

Peste puţin timp la şcoală te duci
Şi-nveţi să scrii, să te autoeduci,
Socoteli şi litere începi să-nveţ
i
Şi cu ochii sus, ţinteşti.

 

Când prima oară te uiţi la cineva,
Îţi place şi simţi că vrei să-i spui ceva,
Inima ta începe să bată, s-o auzi
De este auzită şi de surzi.

 

Când termini cu şcolile,
Devenind un tânăr ca o floare
Şi visezi la dragoste şi-mplinire,
Al tău viitor, înconjurat de-o familie.

 

Când, apoi te căsătoreşti
O familie cu copii îţi doreşti
Şi ei nu întârzie să vină,
Ei repede se adună.

 

Când mai vin şi datorii,
Greutăţi mari şi dureri
Ce în suflet se cuibăresc,
Gândindu-te: ,,cum să răzbesc?''.

 

Când, după anii ce trec
Toate-n timpul lor se-mpletesc,
Şi uite aşa începi să-mbătrâneşti,
Nepoţii vin şi ei, începi să-i iubeşti.

 

Când pensioara din fiecare lună o primeşti
Pentru multe cheltuieli o drămuieşti,
Şi-ţi vezi nepoţii mari şi frumoşi
De tot ce le dai, ei sunt bucuroşi.

 

Când, la acea zi te gândeşti
Că într-o zi ai să-i părăseşti
La fel de repede, cum pe pământ ai venit
Şi nu vei uita să le spui cât de mult i-ai iubit.

 

Când trec repede secundele
Şi ele, laolaltă devin minutele,
Se transformă-n ore, săptămâni şi ani,
Toate trec, numai revin peste decenii.

 

Când viaţa e ca un fir de aţă,
Mai subţire ca un păr din mustaţă
Şi una, două, el s-a rupt
La loc sa-l coşi, n-ai mai reuşit. 


Mihaela Moşneanu

 

 

 

 

 

Citeste mai mult…

Cealaltă Mirela

   Am motivele mele bine determinate să scriu această povestioară, deşi, de multe ori m-am codit s-o scriu sau nu. Dar citind într-o zi un blog al unei prietene, m-am lăsat pradă dorinţei mele de-a scrie, deoarece sunt convinsă că este o pildă demnă de văzut pentru femeile ce vor citi aceste rânduri şi că le va trezi atenţia la bărbaţii ,,îndrăgostiţi şi singuri'' de pe internet.

   Povestioara începe în primele zile ale lunii octombrie 2010, când Mirela a primit un mesaj pe e-mail, de pe una din reţelele de socializare de pe internet. Era vorba despre cererea de prietenie a unei persoane din Constanţa şi care-i cerea direct id-ul de messenger.
   Gândindu-se putin, Mirela a acceptat până la urmă să-i dea id-ul de messenger şi-a luat repede legătura cu Jean Gheaţă. Şi mai gândindu-se încă o dată, îşi spuse în sinea sa că dacă nu-i va conveni să vorbească cu el, îi va da repede ignore.
   Începând să vorbească cu el, acesta a început să se plângă din primul moment că e singur, că nu-l iubeşte nimeni şi că mai bine moare decât să mai trăiască o astfel de viaţă. Mirela, văzând că scrie aşa ceva, a crezut că este un fel de glumă, nu i-a venit să creadă şi ca să se convingă de faptul că este adevarat, l-a rugat să-i povestească pe scurt despre ce este vorba.
   Acesta i-a povestit pe scurt că a avut o prietenă pe care-o iubise foarte mult, dar care îl părăsise; la care Mirela i-a răspuns cu întrebări normale ca: ,,Ce, nu mai sunt femei? Cum să vrei să mori doar pentru asta?", la care el a răspuns că de fiecare dată când a cunoscut vreo fată, aceasta l-a părăsit repede.
Acum Jean reuşise să-i trezească interesul şi încetul cu încetul, Mirela a început să-l întrebe cât mai multe, cu intenţia de-al ajuta şi de-al încuraja, pentru că la cinci-saşe cuvinte, Jean îi repeta că numai poate, că mai bine să moară, să se termine odată pentru întodeauna cu viaţa asta.
   Cu timpul, Mirela s-a ataşat de el. Şi-a promis ei însăşi, că-l va scoate din starea asta de depresie şi-l va ajuta să iasă cu bine din ea, să nu se mai gândească niciodată la moarte. Dar aşa cum Mirela se ataşase de el, Jean la rândul său, ,,se ataşase''  şi el de ea.
   Începu la un moment dat, să-i mărturisească dragostea sa faţă de ea, că el nu întâlnise niciodată în viaţa reală şi nici virtual o persoană ca ea. La care ea îi răspunse că nu poate fi adevărat aşa ceva, că sunt departe unul de celălalt şi sa invoce o mulţime de motive care i-ar fi împiedicat să fie împreună. Până la urmă o convinse că se poate şi că într-o bună zi vor fi împreună şi atunci acceptă situaţia, crezând că şi ea la rândul ei îl iubeşte.

   Printre declaraţiile de dragoste pe care Jean i le făcea Mirelei, la un moment dat îi mărturisi că-şi va lua concediu zece zile şi că va pleca în Austria împreună cu familia - familia, fiind alcătuită din fratele său cu soţia. Bineînţeles, Mirela îi ură distracţie plăcută! în concediu, glumind cu el, spunându-i să aibă succes la austriece, dar ştiind că-i va fi dor de el şi că-i va lipsi foarte mult. Şi-au luat rămas bun unul de la celălalt prin intermediul telefonului, că bineînţeles, între timp facuseră schimb de numerele de telefon şi Jean plecă în Austria, împreună cu ai lui.

Şi aşa, timp de zece zile, Mirela îi duse dorul lui Jean fără măcar să-şi închipuie ce va urma după întoarcerea sa din Austria.
   Cele zece zile au trecut în sfârşit şi Jean se întoarse în ţară, îşi reluă serviciul şi reluă legătura şi cu Mirela, prima oară prin intermediul messengerului, spunându-i că i-a fost dor de ea, că o iubeşte şi aşa mai departe.
   Dar chiar din prima seară de când venise, Mirela l-a sunat la telefon şi acesta, în loc să-i raspundă, îi închise telefonul. Crezând că e vorba de o greşeală, mai încercă să sune încă o dată, dar închiderea telefonului se repetă. simţi cum işi făcea loc dezamagirea în suflet, împletită cu o nedumerire imensă, fiindcă nu înţelegea ce se-ntâmplă.
   A doua zi, vorbind pe messenger cu el, i-a spus că n-a putut să-i răspundă, deoarece a avut treabă cu un coleg de-al său. Deşi nu la crezut, Mirela s-a prefăcut că-l crede, fără să-l contrazică cu ceva. Dar în timp ce vorbea cu el pe messenger, putu să observe că Jean, parcă nu-i mai făcea declaraţii de dragoste aşa de aprinse, ca cele de dinainte de plecarea sa în Austria, că ceva se schimbase în felul lui de-a vorbi cu ea şi uşor i se strecură în suflet ideea că poate cunoscuse pe cineva. Ghimpele geloziei o împunse, dar îşi spuse în gând că e doar închipuirea ei, că nu n-are cum să se fi întâmplat aşa ceva.
   Seara, încercă din nou să vorbească cu el la telefon, dar Jean îi închise a treia oară telefonul în nas şi atunci se convinse pe deplin că avea pe altcineva, doar că nu ştia când îi va mărturisi de existenţa acelei femei. Răspunsul veni, chiar a doua zi ca un pumn în faţă:
   ,,Mirela, vreau să-ţi spun ceva, vreau să fiu sincer cu tine. Am cunoscut o fată aici în Constanţa si e frumoasă, e înaltă şi subtirică, exact ca mine; o cheamă la fel ca pe tine, o cheamă Mirela şi-o iubesc foarte mult. I-am povestit despre tine şi i-am spus că noi doi o vom termina, doar că-mi este foarte greu, pentru că vă iubesc pe amândouă."
   Ea a rămas înmărmurită de tupeul, de îndrăzneala cu care i-a povestit de cealaltă Mirela, mai ales de a doua mărturisire, că le iubeşte pe amândouă, care o lăsă fără respiraţie, pur şi simplu. Nu-i venea să creadă că i se întâmplă aşa ceva, dar continuă să-l întrebe, să-l facă să-i povestească despre cealaltă Mirela.
   Seara l-a sunat şi de data asta. Jean i-a raspuns la telefon; îl întrebă daca e adevărat ce i-a scris şi el îi confirmă că da, apoi adăugă şi că le iubeşte pe amândouă, precum îi scrisese pe messenger. Vorbind cu el la telefon, zâmbind amar în acelaşi timp şi simţind cum lacrimile începuseră să-i curgă pe obraji, îi ură să fie fericit cu cealaltă Mirela si îl asigură ferm că ei doi vor rămâne prieteni foarte buni în continuare, după care îi spuse că are puţină treabă şi că nu mai are timp să vorbească cu el, dar că vor vorbi a doua zi pe internet.

   Deşi se simţea profund dezamăgită de ,,pumnul zdravăn'' pe care-l primise drept în faţă de la Jean şi care îi ajunsese direct în suflet, Mirela s-a hotărât pe loc să-i fie prietenă şi confidentă în continuare, să nu renunţe la el din cauza geloziei, pentru că oricum asta nu l-ar fi făcut să o iubească pe ea.

   Numai că Jean începu de-a doua zi să-i povestească despre fericirea lui, despre iubita lui Mirela şi despre cât de fericit este el, în timp ce pe ea o durea sufletul citind ceea ce-i scria el. Şi aşa în fiecare zi începu să intre pe messenger, să-i vorbească despre fericirea lui, despre planurile lor de viitor şi toată discuţia din fiecare zi era aceeaşi.
Dacă încerca să-i spună ceva despre ea, ceva legat de persoana ei, legat de altcineva sau pur şi simplu despre un anume subiect, el schimba repede subiectul şi discuţia ajungea să fie legată tot timpul de persoana lui şi de cealaltă Mirela. Nu-l interesa absolut nimic legat de ea, de alte persoane sau alte subiecte ce puteau să fie aduse într-o conversaţie, totul era în jurul persoanei lui şi-a vieţii lui. Orice alte subiecte de conversaţie erau în afara interesului său, nimic şi nimeni nu-l interesa. Nu conta absolut nimic pentru el, nu exista nimic, decât el şi fericirea lui, şi la un moment dat, ea ajunsese să se întrebe dacă o iubea pe fata aceea, pentru că cel mai mult conta persoana lui, şi dupa aceea, cealaltă Mirela. 
   Cu timpul, ea începu să-l cunoască şi să-şi dea seama că este un egoist fără pereche, că de fapt nu se iubea decât pe el însuşi. Sentimentele ei frumoase se transformară încetul cu încetul în dorinţa de-a nu mai vorbi cu el.       Ajunsese cu timpul să nu mai intre ea să-i vorbească pe messenger, dar dacă nu intra ea, intra el să-i vorbească.
Incepuse şi el în ultimul timp să-i vorbească de pe invizibil, imediat ce-o observa că intră pe messenger. Şi-o întreba pe unde a fost? Sau fel şi fel de întrebări stupide. Deşi el intra să vorbeasca cu ea de pe invizibil, o întreba tot el pe ea de ce stă pe invizibil. Întrebarea i se părea atât de ridicolă, pentru că ea tocmai îşi accesa internetul, messengerul şi alte programe de care avea nevoie. Începuse să se enerveze atât de mult din cauza lui, era atât de iritant, încât se gândea să-i spună să o lase în pace sau pur şi simplu să-i dea ignore fără nici o explicaţie.
   După ce începuse să o plictisească cu fel şi fel de întrebări stupide, cu fraze fără rost, începu să-i scrie Mirelei că dacă nu mai vrea să vorbească cu el, să nu mai vorbească, să-l steargă din listă. Dar tot ea, ca să fie cu bun simţ, să nu-l jignească, îi spunea că nu, că nu va face aşa ceva.
   Şi ultima nesimţire pe care Mirela i-a permis-o, a fost atunci când a început să-i trimită fel şi fel de emoticoane, fără nici un cuvânt scris; nici măcar un simplu bună!, nu-i mai scria acum şi într-un sfârşit, Mirela se enervă pe el şi îi spuse că ce tot îi trimitea prostiile astea de emoticoane, că dacă nu are nimic să-i spună, s-o lase în pace; la care el îi răspunse că este el prea bun şi că ea profită de bunătatea lui. 
   Până aici i-a fost Mirelei, chiar nu s-a mai putut abţine şi i-a spus să o lase în pace, să n-o mai deranjeze niciodată, după care i-a dat ignore şi niciodată nu a mai vorbit cu el.
   Dupa ce i-a dat ignore, a simţit o mare dezamăgire faţă de el şi faţă de virtualitate, în general. Cu un gust amar a început să plângă, să se întrebe, care dintre ei doi a fost cel bun şi care a profitat de bunătatea sa?
   Daca ea a încercat la inceput să-l ajute, după care a încercat să-l iubească, dar el a alungat-o spunându-i de cealaltă Mirela şi la urmă el a stresat-o cu egoismul şi cu prostiile lui, oare unde a fost profitul ei faţă de el şi unde a fost bunătatea lui faţă de ea?
   A mai încercat să o sune de câteva ori la telefon, dar de data asta, a fost ea cea care i-a închis telefonul în nas pentru întodeauna. 

Mirela este o prietenă de-a mea şi cu încuviinţarea ei, am scris această povestioară. 

Mihaela Moşneanu 

Citeste mai mult…

Noaptea şi cerul

Noaptea vine cu paşi înceţi,
Uitaţi-vă, să vedeţi
Cum cerul încet se-ntunecă
Şi-o trage uşor de mânecă.

 

Ea încet, de noi se apropie
Şi razele soarelui nu întârzie,
Să-i facă loc la lună,
Să vină cu-a ei lumină.

 

Soarele se-ascunde după nori,
Şi stelele strălucesc de simţi fiori
De plăcere, când le priveşti,
Ochii de la ele, nu-ţi mai dezlipeşti.

 

Şi aerul răcoros de seară 
Îl simţi, ieşind afară, 
Te face să-ţi cauţi o haină 
Ştiind că vei avea o seară faină.

 

Încet, încet s-a-ntunecat
Şi cerul repede s-a înstelat,
În mijlocul lor este luna, 
Ce-şi revarsă pe pământ, lumina.

 

Privind la cerul plin de stele,
Atât te luminezi de ele,
Căci strălucesc ca nişte ochi
Ptiu!, să nu le deochi.

 

În jurul tău e atât de frumos,
Şi cerul este luminos.
Nu bagi în seamă răcorosul aer,
Căci te bucuri de minunatul cer.

Mihaela Moşneanu

 

Citeste mai mult…

Aş vrea ...

Aş vrea să fiu un fluture,
Să zbor şi să m-aşez pe fiecare floare.
Aş vrea să fiu un buchet de trandafiri,
Parfumul lor, tu să-l miroşi şi să-l respiri.
Aş vrea să fiu un grup de stele,
De pe cer, să-ţi luminez serile.
Aş vrea să mai fiu şi luna,
Şi tu să mă priveşti întruna.
Aş vrea să fiu sus pe cer soarele,
Să-ţi încălzesc pielea şi sufletul, cu razele mele.
Aş vrea să fi fericit,
Şi să ştii că eşti iubit.

Citeste mai mult…

VIORICA BUCUR - Mama desenului animat

Reputatul critic de film Viorica Bucur, celebră pentru ''Gala desenului animat'', a fost înmormântată pe 24 august la Mânăstirea Cernica.
Viorica Bucur a fost profesor universitar doctor la Universitatea Teatrală şi Cinematografică şi una din figurile emblematice ale Televiziunii Romane.
,,Din punctul meu de vedere era perfecţiunea unui caracter. Ne pare rău, nu i-ar fi plăcut să ne întristăm foarte tare şi ar fi zis că hai să mai vedem un film. O cunoşteam de foarte mulţi ani. Am văzut multe pelicule împreună, ne-am bucurat de ele. Este foarte greu să găseşti un interlocutor atât de rafinat.", a spus cu tristeţe Irina Margareta Nistor - critic de film.1979309129?profile=originalS-a luptat singură cu boala, prietenii o descriu ca fiind un om discret, un om care şi-a dus singură pe umeri povara unei boli nercruţătoare (cancer la pancreas), cu care fusese diagnosticată în urmă cu două luni.
,,Era un om deosebit şi cu o bogată cultură generala. A fost un om deosebit, cult, discret, aşa cum a şi murit. 
N-a ştiut nimeni, nu a vrut să spună la nimeni prin ce trece. Până acum nu ştiam cum e să pierzi un prieten, suntem cu toţii mai săraci. Ne-a bucurat sufleteşte cu acele desene animate.'', a spus cu lacrimi în ochi Vicky, o prietenă foarte bună. 
Începând cu 1974, criticul s-a remarcat şi ca pedagog, fiind profesor la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică; câţiva studenţi i-au fost alături.
,,Am iubit-o foarte mult şi incă o mai iubim. Este o mare pierdere pentru studenţii UNATC. Am învăţat multe de la doamna profesoară şi nu ne vine să credem că nu mai este printre noi.'', a spus Simona, studentă la UNATC.
Laurenţiu Damian, profesor universitar a descris-o ca fiind ,,un profesor extraordinar de dedicat şi de competent''.
Viorica Bucur a fost supranumită de generaţii întregi ''Mama desenului animat'' sau ''Mama lui Donald''.
Cunoscutul critic de film Viorica Bucur a încetat din viaţă la 22 august 2011, luni dupa-amiaza, la vârsta de 65 de ani.1979309189?profile=originalÎn perioada 1969 - 1972, Viorica Bucur a realizat o serie de emisiuni în lumea filmului, care cuprindea totodată şi elemente de istorie a cinematografiei şi recenzii de film.
Între anii 1970 - 1974, Viorica Bucur a realizat ''Istoria filmului mut'' şi ''Istoria filmului sonor''.
Emisiunea care i-a adus cea mai mare popularitate a fost longeviva ''Gala desenului animat'', difuzată între anii 1974  - 1992 la TVR.
De asemenea a fost şi membră FIPRESC (Federaţia Internaţională a Presei Cinematografice) şi a Uniunii Cineaştilor din România, iar în 2007 a primit premiu pentru activitatea publicistică ''Ion Cantacuzino''.
În cunoştiinţa cinefililor, dar şi a publicului larg, numele filmologului Viorica Bucur rămâne asociat cu ''Gala desenului animat'', o mică oază de frumuseţe în anii cenuşii ai epocii comuniste. Viorica Bucur va rămâne, însă, în memorie şi ca profesor al UNATC, precum şi prin numeroasele cronici de film semnate în presa de dupa Revoluţie. Tot Viorica Bucur a realizat şi genericul emisiunii ''TELEENCICLOPEDIA'',  în 1968.1979309323?profile=original
 surse : www.adevarul.ro , www.jurnalul.ro , www.hotnews.ro 

Citeste mai mult…

Viaţa şi Moartea

De atâtea ori m-am întrebat ce este? Dacă mai există Viaţă dincolo de Moarte? 

Nu cred că există om pe lumea asta care să nu se fi întrebat măcar o dată, sau să nu se fi gândit cel puţin vreo cinci minute la acest subiect delicat, aş spune eu, deoarece această temă a fost, este şi va fi, încă mult timp de aici în colo controversată, datorită multor opinii diferite.

Încă de mic copil ,,am făcut cunoştiinţă'' cu Moartea, cu moartea unei persoane dragi mie, apropiate. Şi asta m-a făcut să am coşmaruri în copilărie, dar în acelaşi timp nu puteam prea mult să conştientizez importanţa decesului acestei persoane. Însă puteam să-mi dau seama de două lucruri atunci când nu dormeam: vedeam că acea persoană nu mai este lângă mine, lângă ai mei şi că persoanele mature din familia mea şi cele străine care l-au cunoscut, plângeau şi sufereau enorm. Îmi era greu să descriu ce simţeam atunci, "mă ascundeam'', mă gândeam foarte mult că nu-mi place să văd atâtea lacrimi, atâta suferinţă. Erau momente când oboseam, copilul din mine vroia să evadeze din lumea în care trăia, să uite, să se joace, să viseze ca orice fetiţă de nouă ani, să fie prinţesă sau să facă cine ştie ce când va fi mare. Şi reuşeam în cea mai mare parte a timpului - mă refer - când nu dormeam, când eram cu fraţii mei sau cu alţi copii din cartier. Totul devenea frumos şi brusc, copilăria mea devenea ceea ce trebuia să însemne o copilarie în adevaratul sens al cuvântului. Dar totul se schimba când eram singură sau când venea noaptea cu coşmarurile care le aveam.

Acum nu voi transforma tema acestui blog, despre Viaţa şi Moarte într-o poveste personală, dar nu m-am putut abţine să nu scriu despre experienţa pe care am avut-o fiind copil, am simţit pur şi simplu nevoia de-a pomeni în treacăt despre ea. Am să revin la tema blogului şi-am să încerc să-mi expun şi eu părerea despre Viaţă şi Moarte. 

Dat fiind faptul că am trăit această experienţă cu Moartea, cu timpul devenind adolescentă şi apoi o persoană matură, am avut ocazia să cunosc persoane cărora le plăcea să dezbată această temă în discuţii lungi, interminabile, (deoarece rămâneau întodeauna aspecte de discutat şi-a doua zi),  a început cu timpul să-mi acapareze interesul şi să mă fascineze ideea Vieţii de după Moarte.

Am auzit de multe ori pe oameni vorbind că trupul omului, după ce moare devine greu ca pământul.

În Vechiul Testament şi în Iudaism scrie că ,,Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce'' - (Facerea 3:19);
În Moartea în creştinism şi în Noul Testament, părintele rus Mitrofan din secolul trecut spune că: (Biserica ortodoxă învaţă că ,,Moartea este despărţirea de trup''; odată această despărţire săvârşită, trupul este redat pământului şi putrezeşte).

Dar ce se întamplă cu sufletul care se desparte de trup? Ştim că trupul este "dat pământului'', dar sufletul, ce se întamplă cu el? Unde se duce? Egiptenii spun că după despărţirea de trup, sufletul este atras de lumina solară,  (adică soarele să fie poarta spre rai?), - o întrebare ce-mi vine în minte acum.
În Coran scrie că Moartea a fost predestinată atât credincioşilor, cât şi necredincioşilor (39:31); Allah a creat Viaţa, cât şi Moartea (67:2); Moartea îl va ajunge pe om oriunde (4:80), aşa că fuga este inutilă ( 33:16); deci este ştiut că Moartea vine nechemată de om şi îl găseşte oriunde ar fi pe pământ. Omul crede că ştie totul despre Moarte, din experienţele trăite, legate de Moarte, dar despre desprinderea sufletului de trup se ştiu mai puţine sau apoape nimic. 

Sufletul este pentru noi cea de a doua existenţă a omului şi a tuturor fiinţelor de pe pământ, este pur şi simplu conştiinţa, gândirea, simţurile vieţii în sine, trăirile interioare ale omului. Gândirea religioasă spune că sufletul care părăseşte corpul, nu este egal cu cel pe care îl primim la naştere; asta îmi dă mult de gândit, dar nu cu întrebarea ,,de ce?, ci cu un posibil răspuns gândit de mine. Este posibil ca sufletul, odată ce este primit de om la naştere să fie egal cu lungimea copilului şi să ia forma trupului uman, a unui copil mic? Este posibil ca sufletul, odată ce este primit de om la naştere să ia forma umană, să intre în trupul copilaşului care într-o zi va deveni om, să crească, să se dezvolte în funcţie de educaţie, de inteligenţă, de mărimea bunătăţii sau a răutăţii sale, dar să rămână la aceeaşi formă, la forma umană, fiind în interiorul trupului? Să fie oare posibil ca îngreunarea trupului uman, după ce moare omul, să fie urmele sufletului lăsate după ce a fost ascuns zeci de ani, chiar şi un secol, de multe ori?

Nu ştiu, imaginaţia mea este mare, dar este o idee care mi-a venit de mai multe ori în minte. Oricum, îmi doresc din tot sufletul şi sper să fie aşa, ca sufletul să nu moară după ce noi murim fizic. Refuz cu toată fiinţa mea să cred că, dupa moartea fizică nu mai suntem deloc, că nu mai existăm pur şi simplu. Să se despartă de trup, să se înalţe catre cer şi să se ducă unde o vrea el, numai să existe undeva, oricât de departe de pământ s-ar afla! 

Mihaela Moşneanu 

Citeste mai mult…

Iubind, privind luna şi stelele

      De departe, privesc luna ce-şi coboară lumina asupra mea

      şi gândurile din mintea mea te vor însoţi pentru întodeauna,

      de când te-am zărit, iubitule.

      Ştiu, eşti departe, dar gândurile-mi strigă şi te cheamă la mine,

      sperând în sufletul meu, că vreodată ai să-ţi aduci aminte

      că există cineva-n lumea asta, care, pentru tine trăieşte.

      Stelele din jurul lunii, să-ţi fie îngeri păzitori,

      iubirea mea ar fi fost un cadou din inima mea,

      păcat!, tu n-ai dorit-o, n-ai primit-o.

      Ce bine ar fi dacă ai iubi la fel

      o persoană, care să-ţi fie alături la bine şi la greu,

      să te iubească, să-ţi dăruiască ce nu ţi-ai dorit de la mine. 

 

 

Citeste mai mult…
-->