vai mie ce ştiu a tace şi-a plânge
vai nouă ce-n voi ne-ascundem de noi
când viaţa e una şi timpul o frânge
cum tristele ploi ne scurgem şiroi

am să-ţi port conturul sublimatei ape

de-a lungul privirii

în atracţii mute

în treziri restrânse am să te inspir

însăilând întregul preadeschisei pleoape

în reverii de ceruri

găsi-te-voi tihnă

pe când mai albastră mă vei îndura

ca la ceas de crivăţ adăpând misterul

prea vorbirii mele-n rătăcirea ta

şi-am să-ţi curg mai albă

peste palme-n linii

de prea visătoare-n stări nedefinite

şi-ai să mă primeşti aducându-mi zarea

la umbra dorinţei între zile prinse

ca o luminare cu destin purtat

pe genunchi de rouă-n dor nevinovat

de mă vei rodi ancorată-n răni

ce nu se închid

răsfoiri de vremi

din ne-ndemânarea zborului tău plin

să te prind la vamă de gând clandestin

nu mă căuta

eşti trecut în mine

grea de neputinţă atarnă cerşirea-mi

în zidiri deşarte firea îşi descrie

dar mai zăboveşte o viaţă rostirea

ce-n suflet disperă sub nori pământii

nu te-arunc din ape

sunet viu de sare

esti prea crud în miezul nopţii de tăcere

şi prea cald în spumă galbenă de vis

când încenuşarea veşnică te-ar bea

eu te vărs în mine pentru-a fi învins

dacă infinit eşti

ca şi iubirea

eu mai cred în raiul care mi-a şoptit

c-am ţâşnit lumină din lumina sursă

şi mă scapăr setea unui capăt-zid

de albastri picuri

de roşii petale

din sudoarea verde-a bobului de cer

mă recer în şoapte de ochi efemer

de-a lungul privirii în atracţii mute

din pulverizare

ecou al menirii

sub semnele închise de uitare

iubitule

se desfrunzesc copacii vieţii noastre

mi se usucă-n gând de-atâtea ploi

în straie de rugină mă îmbracă

să colindăm tăcerile din noi

şi neagră-mi pare-n soare ziua mea

iar visele-mi sunt de cenuşă păsări

împrăştiate-n sărbători furate

de labirinturile gri de nori

ne-au amânat şi clipa cea de veghe

cu-atâta ură câtă-i pe pământ

şi tot urmând fantomele pereche

în crustă de lumină ne-mpletim

iubitule

şi ne-om zbura cocoare

de-amurg încătuşaţi în tunete spontane

şi nu vor şti de cântecul mai doare

sub semnele închise de uitare

vom curge timp în unda infinită

a dragostei ce n-a fost  la-ntâmplare

chiar dacă pânza toamnei se ridică

şi-un val de noapte ne răneşte-n stare

 iubitule

în ochi de cer scântei

prin ape preţ de taină-n  flori de sare

din  albul nins de dor topiţi în sori

ne-om umple Rai ruginile de ploi

iubitule

şi tot vom arde-n doi

am sosit

iubite

prin cerneala verde-a primăverii tale

nu că aş fi găsit semnul lăsat de tine

am ştiut că-l vei lăsa

am intrat pe uşa gândului tău

sunt eu

iubirea şoptită numai în limba inimii tale

închisă ermetic

în metafora sublimului

sunt aici iubite

acoperă-mi drumul cu paşii tăi

sau mai bine cu liniştea ta

deschide fereastra peretelui alb

să ne atârnăm cuvintele

de viforul durerilor noastre

să ne rostogolim sufletele

prin jilave dedesubturi

înainte ca din mine

să evadeze obezele meditaţii

ţi-am adus

iubite

pietre de soare în palme

iar pe vȃrful degetelor

zbuciumul apelor albastre

îţi înapoiez gândul

uitat din nepăsare la mine

numai sparge -mi pământul

şi rupe-mi inima cu aceste pietre

care sunt de vârsta destinelor noastre

voi pleca

iubite

în cursul firesc al timpului

după ce-ţi voi şopti

că râmân până la ultima iarnă

să ne izbim de zidul cerului

la celălalt capăt de fulger

acoperă-ţi ochii

lasă-mi fiorii să trecă prin tine

iubite

pieptul universului

e deschis şi pentru fluturi

hei

mai lasă-mă în cinstea mea de prunc nealăptat

nu-mi tranşa carnea iluziilor cu nonşalanţă

aruncă-mă pe malul celălalt

nici în măr nu mă mai pot privi

îmi cunosc scorojitul tipar

şi nu am pretenţii de regină

omule

legătura dintre înţeles

şi ciripit este în verso

în ascuţite paloşe

mă păsăresc

dând din aripi ca un pescăruş

pe cȃnd orbecăiala ta mă spulberă

îndesându-mă în certitudinea leşului

sunt o stâncă pustie de vârsta primului nobab

de mine s-a împiedicat cenuşa faraonului sneferu

hei

de ce această maladie incurabilă

animalul de mine este liber

în zbor monoton

tămăduitoarea-mi făclie microscopică

e prinsă în coroana ta de rege al părerilor greşite

hei omule

spărgător al  unităţilor de cer

nu mă recunoşti

de pe strada independenţei

sunt vaietul unui coş de gunoi

azima pustietăţii

pe ecranul unui început gol-goluţ

şi vreau să cip-cirip

ca un nimeni perfect

dacă mi-ai fi pictat dorinţa în josul inimii

m-ai fi păstrat

ca pe un lăcaş al pruncilor nenăscuţi

şi nu ne-am fi rătăcit pe tinutul pustiu

în acces condamnat

niciodată

însemn de vie artă

între filele transparente ale destinului

mi-ai prins degetele în lanţurile trădării

 şi nu-ti voi mângâia tăcerea

prin care treci în amintire

că vremea iubirii

e libera să zburde în literele zării

ce ne vor aduna la porţile gândului

 dacă m-ai fi sărutat pe cuvânt

ţi-aş fi descris lacrima dulce-a întâmplării

că m-ai ştiut

în zbatere de valuri

dar mi-ai legat  ochii şi picioarele

să cad în gol pe coapsele late ale nopţii

mi-ai sucit alfabetul limbii

târându-l  în cerc prin sunetul uimirii

de-atunci ploi de întrebări

se tot înfing în aripile timpului

răscolindu-mi cenuşa

nebuni de timp

pe drumuri de săpate urmi

ne vom elibera până la cer

prin dârele palmelor crăpate

cenuşă de zboruri căzute

plouă peste mine

cu stropi mari de vise inocente

cineva le absoarbe

precum o secetă  stropii de apă

îl muşc  de sărut

dar nu-i spun de ce

iar el se preface că nu-l doare

în noapte

îmi trag eşarfa albastră peste mâna dreaptă

cu secunde cu tot

şi trec în inefabila  returnare de gesturi

e acolo un ocean de foc

care stă să treacă peste gândurile noastre

el îmi sărută dimineţile

prin unde neclare  de şoapte

şi eu mă prefac că nu-l aud

iar apoi se reîntoarce în fuga siderată de timp

atât cât să-şi accepte transformarea eşuată

suntem frânţi

trec paşii somnului prin viaţă

dar vreau să cred că nu îmbătrânim

ne mai  alergăm o toamnă pe o dâră de vis

poate din pricina acelor dimnineţi şoptite

şi-atât de înguste ȋncȃt nu am putea intra în ele

nici dac-am fi de-o şchioapă

pe pantele deşartelor căutări

aş înceta să mai trec

dar fericirea aspiră la cele mai neplăcute şi umile glorii

ce trec prin mine ca o sageată de plumb

cutele tălpilor nu întârzie s-apară

şi mă trag în josul frunţii

el se face că mă prinde

iar eu îl privesc cu dispreţ

între noi

singurătatea rânjind ca o nălucă

face diferenţa

ascultându-i  limbajul cardinal

ecoul  îmi penetrează  gândul

poem dedicat poetei şi prozatoarei, Sofia Sincă

lumină

ciob de ochi divin

îţi cântă sopranele la ceruri

spre tine stări se-ntrec şi ţin

un bob de sunet rătăcit

cum graiu-ţi

veşnicia crudă

în spuma celor mai cuminţi

văratice făclii

femeie din particule de mir

sub văzul tău îmi strâng cenuşa

o mână verde

din primavera definită viaţă

îţi mângâie pământul ars de timp

nu ştiu de-ţi scriu pe nume

dar vreau să-ţi spun

Sofie

că lumea cea din vise te va prinde

cȃnd te vei scutura de paşi

să nu-ţi afunzi drumu-n pustiu

clandestină pace pe margine de-apusuri

vreau să-ti opresc însângerarea tăcerii

cu azurul căzut eter în umbre

să-ţi scriu adevărul

cel din podul tâmplei albite

în limba mea pe filele inimii mele

divină cetate a duhurilor albe

te plouă iubirea din ceruri

cu linişti de câmpii ruinate

să-mi veşniceşti leagănul alegoric

Sofie

pe crucea frunţii mele-ţi scriu

ca într-un calendar

fiinţarea orelor tale

hram al lutului meu

Sofie

prietenie

m-am rătăcit

mă sperie timpul locului

am crezut în iubire

şi vai noapte pustie

am crezut în om

şi car spinii în tălpi

se desprind iluziile

de spuma dorinţelor mele

am crezut capului cu fruntea înaltă

cât un fulger ucigaş

şi m-am găsit

pe o planeta de petale căzute

în suflare de vânt

mă-ngrămădesc minutarele inimii

în colţuri sufocante

aprinse ca torţe vii de nelinişti

şi caut să-mi ascund obrazul scuipat

de abunde nestatornicii

am crezut unui început neînceput

am crezut ţie                                            

ruptură din vicleniile naturii

chip al duselor apuse

şi nu m-am ferit

de gropile spuselor vorbe ucigaşe

de-atunci

zburd pe singurul drum brăzdat de blesteme

pentru toate mângâierile apăsate de vicii

pe ploile mele

te condamn la peticire de răni

şi nu mă plâng

că mă vei întâlni descreierată

pe un platou de argint la cina leilor

pe cȃnd iepuraşii te vor slăvi

ca pe o geneză euro-dâră

şi tot veninul turnat pe sânii mătăsoşi

să-ţi fericească aripa căzută

ca pe o gură deschisă de şarpe

muşcând din coada-ţi ancorată

la centrul universului

am crezut în tine

înger cu aură neagră de noapte

şi copite de foc

te voi umbla

prin toate colţurile îngrămădirii mele descreierate

până mă vei îngropa în palma ta oarbă

cetate a trupului gol

şi tot mai cred în tine om

tulburător de ape

carnea inimii tresare

papuşa se sperie

e în viaţă

citindu-mi gândurile plânge

flămândă de teamă

îşi trage norii toamnelor peste tâmple

legându-şi  truda vârstei

de aburii jocului

care e dimensiunea zbaterii tale

o întreb

atât cât a tăcerilor albe

iar păpuşa râde

este cât prelungirea depărtării

din mine până în tine

de locul acesta ne ţinem unite

sau

cât privirea mea lungă

ţintită către oriunde

mirate gânduri inocente

se -ntrec în a o-nţelege

dar nicidecum nu o părăsesc

îi leg secundele de crucea iluziilor

desfăcându-mi braţele sub semnul  pur al iubirii

o zidesc ca jertfă

în timpul destinat palmelor calde

ca sângele verde al privirii

cu sarea dorinţei revărsată

 peste umerii grei de-atâta veşnicie

aburii calzi ai jocului

dau târcoale

unui destin de porţelan

păpuşa ţipă

dar graiul o pierde

vai cântec

şi ce jale

alerg a pâinii urmă

mi-am răvăşit ideea

într-un atins de foc

şi-mi arde sărbătoarea

în subconturul apei

iar drumul ce mă pierde

mă-nhamă la alt joc

mi-e aripa rănită

de lama-nsingurării

vifor cărunt păleşte

în lacrima gândirii

cȃnd zările albastre

în gol se stau a curge

nu ştiu dar totuşi poate

un anotimp m-or pânge

alerg ce nu-mi văd ochii

ating ce nu-i simţire

m-afund în prăbuseală

ȋncȃt transcend cenuşa

zvâcnesc chiorâş a roadă

în valsul slab al poftei

c-o palida uimire

si-un junghi de vânăt somn

bătrân ca un Kiril

mă zbor cu ceru-n cap

cȃnd galbenul sugrumă

în miez de stare albă

iubiri lungi ce mă-ncap

urme de cântec plâns

se pierd ecou în fum

pân la un capăt gri 

de-o mână-n rândul strâns

cu somnul ce m-asumă

luminilor de-o noapte

prin visul care-mi vii

cad ore desfrânate

să mă-ngennchi la toate

surd

lipsit de fire

bezmeticit de leacul scheletelor albe

cenușă de trunchi rănit

în sunete nomade

te urăsc cioată plouată de griji

scânteie cazută pe cruci de zăpadă

pumn stelar

iată

ispășesc propriile-mi gânduri

prinse în rană de mucegai

crescut de amorțiri cărunte

nu vreau descrețire

nici primăveri la tâmple

vreau doar să mă supun

dreptăților cerșite

nu știu rătăcire

de mine-i pătrunsă

magia Cavalerilor Gri

și săbii de foc se sfărâmă

în bule de strajă marină

îmi ceri depărtare

dar sunt în demult

în zid transparent suflarea mă ține

legare de malul pustiei fierbinți

marmură vie cu sunet morbid

Adam condamnat la materie oarbă

în vid desfătare

mă ții ca pe- o rază

pe strat neformat

atingerea sacră

să lacrime umbra de ger neînvins

te cert și te iert

tu fire lipsita de vesnica sare

în zale de drum

esti lanțul ce leagă

abisul de sine

urmă pe vine

prelungă visare din neantul rotund

sunt orb și sunt surd

e timpul de cine

mă lepăd de frâul ce-mi poartă rușine

mă lepăd de mine

Purtai pe umeri Slava...
a timpului veşmânt.
Viclean şi rău un crivăţ
te-a scos din cuibul sfânt.
Iubire-n veci pluti-vei,
căci n-ai să piei nicicând.
Usor în taina vieţii,
ca floarea răsărind.

Învietor de stânci,
de gănduri fără soare.
Însângerate păsări,
tu ai făcut să zboare,
în semnul crucii zilnic
tămăduind izvoare.
Ai preschimbat în zâmbet
şi cea mai vagă stare!

Plecai ca jertfă vieţii,
împodobind lumina
şi valurile-ntoarse
îţi inundau grădina.
Nu te-a răpus durerea,
zadarnic te opreau...
nici tot alaiul crâncen,
când răni îţi deschideau.

Purtai pe umeri Slava...
a cerului veşmânt,
când viaţă pus-ai Doamne,
în pumnul meu de lut!
Nu pot trăi oriunde,
nu pot muri oricând.
De Dracu-şi face punte
în Numele Tău Sfânt,
Tu porţi pe umeri Slava,
prin mine, spre oricând.

m-a încătușat femeia improvizată

oscilez în teoria ei de copil curat

ca o foaie albă de hârtie

sunt propria-mi condamnată

la sare de sărut pe rană

sunt robita atingerilor ei

legată de secundarele eclipselor solare

și mă topesc sunetele declanșate

în cenușă de catifea albastră

Doamne

câtă noapte ai consumat

să-i pot rosti neliniștea

m-am armat cu femeia măruntă

cât o fericire oarbă

vreau să-i port numele

și cenușa-i de amazoană în pântec

să o țin sub zâmbetul meu ca pe o frică

în lanțuri grele de lumină

să o strig

la ardere de duh pe gâmduri

cu o atigere de adevăr

sa mă împart

în diferite idei măcinate-n secunde

să-mi răstignesc fruntea pe crucea iluziilor

lăsându-mi ancora din degete

în adânc de amintiri

sunt de(legată)

de leșu-i alb din cioburi de planetă sacră

să-i las liberă curgerea

vis

între mine și ea

nu e decât un cer

stare de grație

poezie

Nirvană-n toiag de vechi profeţii,
la ultimă oră strabat somnul pleoapei,
lunecând pustiită prin văilei apei,
paşii-mi ating greoi, clipe vii.

E carnea mea, ruptă din bocetul sferic,
cenuşa vâslită precum efemerul.
În sângele-mi cald, locuieşte misterul
ce naşte alt sânge şi străluce feeric.

Cu trecere-n azi şi-n grabă spre mâine,
prin unda neclară, copilă şi-acum:
palidă, oarbă şi frântă de drum,
sunt blândă-n privire şi tristă ca tine.

Raceală-i în toate…o iarnă mortală
şi-mi picura cerul rugină pe faţă.
Şi-o ureche-n surdină-mi ţârâie-a greaţă,
dar cuvintele-mi ţes cămasa regală.

M-ascund într-un gând al altei geneze,
cu privirea întoarsă în prundul celest.
Dau startul simţirii: un sunet, un gest,
reuşind să dezleg de adâncuri, sinteze.

cu simpla mea speranță de-a nu te mai trăda

într-un joc al libertății

când valuri vin și te împing în ațipiri de gând

mi te-am pictat în centrul cristalului divin

din deșucheri ating scântei răsăritene

ca vechiul lacăt frânt să cadă

te-mpart amar și îmi miroși a iarnă

livadă-ncorsetată-n muguri galbeni

de fum și vânt ochii-mi sunt plini

iar noaptea-mi pune stele-n palme

deșarte întâmplări din nou revin

prin necrezute încercări de iarnă

în tălpi când prinsu-mi-ai rugina Dinainte

te fericesc puțin câte puțin

ca în amorul serpentin

sunt basmul ce-și poarta sicriul pe umeri

din cripta rănilor ascunse

oftează luminoasă o icoană

că-s botezat după o lege chioară

și parcă mai ieri m-am spânzurat c-o vară

în șerpuiri de stânci o vină de lumină

întâia oară liber

mă-ntorc să mă-nglodez

cu mâna mea matură

evlavie pe ritm de tunet clandestin

și gerul curs pe cap

pios să mă sublim

din simpla mea speranță de-a nu te fragmenta

îți dau din mine

mușcă

e-ntâia ta dreptate

și nu-ți cad la picioare

am strunele calde

de nu mai pot cânta

o lacrimă de verde grâu

să mă destrami

în aburi de zăpadă polară

și ridica-mă-voi

în cercuri de tămâie arsă

îți dau din mine

mușcă

e-ntâia ta dreptate

te las acum

mă duc

mă-ntorc să mor idee

s-aud cum păsări plâng

să prind valuri întoarse

în zbucium mai ușor

amiezi de urme-albastre

să duc din ger în cald,

s-ajung în pacea rănii

cu-n anotimp mai alb

îți dau din mine

mușcă

e-al firii mele drum

un călător nebun

trecut-ai gând vreodată

printre cetăţi căzute

să-ţi taie fumul galben

abrazul alb de sete

prin tălpile-ţi lucioase

trecut-ai întuneric

s-atingi cu ele-al morţii

teribil maraton

sau e doar o poveste

limfatică

fluidă

întinsă pe distanţa

oricărui zid de timp

cine mai ştie

poate

lumina se îmbată

cu ce-i scris în HRISOAVE

şi-n clopotul tăcerii

robite urmi

ferice

vor dispărea pe sine

de negură târzie

prin torţile semeţe

ale bravurii reci

prin gândurile mute

suflate-n porţi închise

toti vom sfârşi

ca anii

într-un mindir de umbre

ah

om cu trup de ape

din cercul infinit

dar ce nevoi găseşti

la cele duse-n Ceruri

nevoia de-a te pierde

sau de-a te mântu­­­i

îți dau din mine

mușcă

e-ntâia ta dreptate

și nu-ți cad la picioare

am strunele calde

de nu mai pot cânta

o lacrimă de verde grâu

să mă destrami

în aburi de zăpadă polară

și ridica-mă-voi

în cercuri de tămâie arsă

îți dau din mine

mușcă

e-ntâia ta dreptate

te las acum

mă duc

mă-ntorc să mor idee

s-aud cum păsări plâng

să prind valuri întoarse

în zbucium mai ușor

amiezi de urme-albastre

să duc din ger în cald,

s-ajung în pacea rănii

cu-n anotimp mai alb

îți dau din mine

mușcă

e-al firii mele drum

un călător nebun