Blog

Ai zâmbetul


Ai zâmbetul de înger ce-mi luminează zarea
prezența ta sub pleoape, mă arde-ntre secunde
doar gândul mă apasă în dor și așteptarea,
rostind cuvântul meu, ce-n taină te ascunde.

Am cerul tău deasupra, potopul lui de stele
doar timp

Dacă aş putea

Aş rămâne cu tine

Două păsări albe în anotimpul gutuilor

Să spargem lumina nopţilor

Cu ochii umbriti de ispită

Dacă aş putea

Aş muscă dintr-un colţ de cer

Un al cincilea anotimp

Să nu ne piardă timpul

Rostogoliţi  sub pleoapa pământului

Dacă aş

m-am strecurat printre sentimente brute
jonglam cu ele ca-ntr-un circ sentimental
când m-ai călcat pe piciorul drept /ceva mai scurt/
împiedicându-te de mine/cal troian/

era să nu te recunosc călare pe rosinanta
te ştiam plecat în răzoiul de o mie de

Când chipul tău
apare peste timp,
e primăvară iar la mine-n suflet
te adun din doruri rătăcite
strivind tăceri
care au durut
privirea ta şi azi mă minte
petale de argint
aşează-mprejur
vântul începe iar să cearnă
o lacrimă-mpietrită
ascultă-mi şoaptele
de-o clip

Când mă regăsesc în abandonul tău de ocară,
o ancoră mă prinde de gât şi mă trage
spre un ţărm abrupt
pe care se rostogoleşte cerul.

În tine nu există nicio funie
pe care nebunia mea să urce,
doar nişte ochi topiţi ca smoala
care curg în adânc
de se î

Eu m-aș zidi...

Eu m-aș zidi cu tine zid de piatră,
gând repetat prin ierbi, oriunde
sau îngeri, peste-o albă vatră
în gustul toamnei, care ne pătrunde.

Eu m-aș zidi așa cum m-am născut,
miros de struguri dintr-o toamnă, poate
din coasta mea,

în templul limbii române

intru în templul limbii române ca un mare preot,

vreau să culeg psalmii dulci din mierea ei,

singur într-un altar de vise, cădelnițez o liturghie,

cu pâinea și vinul din vechile potire vă hrănesc,

veniți cuvinte după mine, faguri

Frunzele covor purtat de ultimele adieri

de vânt, de vară, se aştern în culori coapte

ale unei toamne, pe pământ, pe alei,

în aşteptarea cerului să se rostogolească,

de-a berbeleaca,

într-o îmbrăţişare continuă

ca doua suflete

ce se (re)găsesc peste an d

Țipătul tăcerii explodează

 în întunericul

ce închide cerul viselor

 o geană de lumină firavă

se strecoară prin ceața timpului

ce ascunde

aroma cuvintelor nerostite

încă

în pragul nopții

las aripi de gând să zboare

pe căi nedeslușite

în căutarea visului de ie

Am spart clepsidra timpului
Să pot să-l las fără măsură
Să nu mai simt curgerea lui
Ce ceas cu ceas din ani îmi fură.

Să am minutul infinit,
Un plug arând o altă soartă,
Cuvântul care s-a zidit
În aripa ce-n zbor mă poartă.

Să n-am trecut n

Voi trece brazde peste nouri
Și cerul tot am să îl ar,
Voi împleti-n strigăt ecouri
Bătând un drum peste hotar.

Culori am să însămânțez
Ca să răsară-un curcubeu,
Cu doruri am să îl pavez
Să leg hotarul tău de-al meu.

În soare am să îl căles

Atunci nopţile vor fi albe
aurorele se vor vărsa pe râuri
una spre alta,
lumină din izvoare pământul.

Culori de curcubeu vor înfăşura după umeri, cerul,
nu se va simţi mirosul de crud
mugurii înfrunziţi vor spune totul,
pădurea se va întoarce cu faţa.

Tu simți 

Tu simți cum au crescut din noi aripi de dor 
când raza-ți caldă varsă în visul cel cu mine, 
fiorul tainei sfinte și alb penaj de zbor, 
spre depărtarea noastră, cu iz de pelerine. 

Mă uit mereu la zări, abisuri simt tăcute 
îmi stoarce-o sevă o

Degajat în jurul meu e totul, ca un gol de aer.

Pe bancă stau şi privesc cum inspir fluturi

să mă umple, să vibrez odată cu florile

care stau crescute în soare şi udate sunt

cu ploaia din ochii care privesc

pietrele cum sunt luate de pe inimă, de pe

Ce mă fac eu cu mine ? Mă-nchid

în roşul din adâncul meu, să izvorască

albastrul pe cerul sufletului- cer

plin de rouă- lacrima din dimineaţa clipei

zăvorâtă-n nemărginirea cu tine. Întreb.    

28.08.2014, ora 14,52’

Nu ne întreabă nimeni, liberi zburdăm
şi nu închişi în carapace,
trăirea, ca molusca.

În aripi vibrăm arcuri cu rotunjimi de con în urcuş
clapele unei orgi într-o catedrală
aşază-n inimi extaz.

Nu ne istoveşte nimeni tăind oasele visului
leagănul între

Anotimpul meu. Florile îşi lasă culoarea în frunze pline

de verde, parcă sunt aripi desfăcute şi raze de soare întinse

într-un rogvaiv şi crengi de pomi încărcate cu roade,

date în pârg, se apleacă ca-ntr-o rugăciune la pământ  

şi viţa-de-vie

şi-a înc

Nu ai fost... 
 

Nu ai fost niciodată dincolo 
de tine, sub mulțumirea firii tale 
de arderi obosită, 
sau vreme-n trunchi de sălcii, 
dorință s-a m-apropii? 

N-ai fost lumina cu miros de tămâie 
alunecând din ceruri, jos 
ca să nu te îndepărtezi de apa buzel