Blog

Oglinzile

Oglinzile mă dor, lumina lor trudita
se învârte că-n vâltoare, în taina ei pe drumuri,
țâșnesc silabe toate, o iarbă răsărită,
ca să salvăm cuvântul, răsfrânt sub anotimpuri.

Eu văd a ta lumină, în grijile-nnodate,
stă suspendat în cerul

Aici eşti unde n-ai fost niciodată
în miezul fără de glas al cuvintelor
unde se naşte nou născutul ţipând
lovit în vocale cu palma,
de ţipătul i se pierde în scâncet,
de fără de laptele dulce la sânul preaplin.

Se întrupează în fără de trupul metafore

Suferinţa zidindu-se-n piatră
într-un şir de turnuri ocolind cetatea
priveşte de pe ziduri
bucuria nesupunerii.

Ochii-mi caută un loc de umbrar
unde ea vine să vadă,
de invidie soarele intră sub nori.

Tăcerea-i din ochi spune mai multe
decât pot eu să

Sărutul

Te sărut îndemn al vieții, peste străluciri de lună
și pe zborul din neanturi ce se-ntinde peste noapte,
să ne pierdem într-o lume, doar ținându-ne de mână
sunet, zâmbet și speranță, fără lacrimi, patimi...poate.

Să zburăm în sunet galb

trece septembrie

te inundă toamna, poezie, cu dansuri stranii de cocori,

cu ploi diluviene ce cântă peste ţară a melancolie,

tot singuri murim, tot singuri, uitând cântecele de-acasă,

unde sunt toate clipele de demult, toamnă, şi culorile tale

în care

Nicicând nu aţi plecat de tot

aţi aşteptat cu aripile frânte

sub pleopa pământului

cu umbra transparentă

a visului de cer muşcat de timp

în aula sufletului pârguit de dor

renasc  vieţile voastre

trăite şi netrăite

încerc  să trec dincolo de cortină

la masa tă

Mă doare-un loc sub coasta stângă
M-a-njunghiat un dor păgân
Şi chiar de lacrimi or să plângă
Tot uscaţi ochii mei rămân.

Mă doare-n loc ce sângerează
Dar nu cu sânge, cu suspin
Iar nopţile mă ţine trează
Făcându-mi viaţa toată chin.

Şi nu-i doar chin, e şi

Te-ndepărtezi pe zi ce trece
Precum un soare în apus,
Lăsând a nopţii umbră rece
Cu vălul ei cel nepătruns,

Să te cuprindă-n adormire
Lăsând în urma ta pustiu.
Fără să-ţi pese de-o iubire
Ce-arde încă atât de viu.

Te-ai supărat aşa de-odat'
Şi-ai întors faţa

Trec nori pe cer adunând tristeți,făcând ziua să plângă cu lacrimi liniștite durerea lumii.
Vântul a schimbat partitura începând o altă simfonie iar frunzele și-au înăsprit vocea, nu mai au moliciunea aceea verde ca o chemare. Arămiul regretelor își

La mulţi ani, iubito!

Din mâinile lui făcute căuş ea şi-a potolit setea; cu stropii rămaşi el i-a răcorit obrajii şi gâtul; un şirag de smaralde i-a prins apoi în cosiţă.
-La mulţi ani, iubito!
Se făcea că lumea mică, îngrămădită toată într-un ghem, er

septembrie

(lui Nichita Stănescu)

septembrie ne-aduce brumele-n odaie,

punem de-o ploaie la margini de lume,

ne cânte Nichita c-a venit toamna,

hai la vechiul han la garoafele tulburi

să mai bem un pahar de raze din soare

acolo lăutarul Orfeu fără Euridice

O ceață a uitări în jurul meu se țese, 
Ca amintirile încet să mi le fure 
Dar inima refuză și-ncepe să reverse 
Iubirea ce mi-ai dat-o uitarea s-o îndure. 

Nu pot uita de pumnul unde-ascundeam mânuța, 
Când teama de necunoscut creștea în jurul meu 
Și nic

De-ar fi să mor, aş vrea să fie-n primăvară
Când liliacul înflorit e pe trecut
Şi când rotundul soarelui dă-n copt, a vară
Iar nopţile se-mbată aşa ...cu-n farmec mut.

Când iarba are-o moliciune-a talpă goală
Iar zorii zilei îmbracă lacu-n ceaţă
Doar ca să

ţipă disperarea
parte din mine fiindu-ţi ştiu că e a ta
privirea amuţită alint în pragul casei
leagăn de copil scâncet şi un cântec

bruscări de ritm măsuri forţate ignoră tot
şi timpii
cum stau aliniaţi aşteptându-şi rândul
clipele frumoase dispar res

A (cu)prins demult pământul ăsta românesc

şi după, din moşi strămoşi, ne-am legat

pe orizontul privirii,

steagul în culori

şi toamnă a fost să fie

când codri-şi lasă frunzele covor de roşu-ruginiu  

şi galben-auriu străluce grânele din şes

cu albastrul

între vară şi toamnă

e ceva între vară şi toamnă,

vin nopţi cu febră peste noi,

cu vise dulci din lumi uitate,

cu frig şi tragicele ploi,

ce-s pline de singurătate.

mai vine-o toamnă cu mult dor,

delir fecund de minotaur,

cad frunze galbene-n pridvor,

polei

Plimbă foamea pe jos în buzunarul sărac,
cu golul din stomac urcat în gură
striveşte răbdarea,
are privirea suliţă
gata să înhaţe vânatul.

Urăşte toată suflarea care-i traversează gândurile,
jupuind viaţa
înjură destinul fără niciun Dumnezeu,
cu mâini