Când tu nu eşti,

împletesc depărtările

într-un descântec de lună.

Pe zidurile camerei goale de tine,

se derulează umbra ta

şi braţele mele

secătuite de aşteptare.

Când tu nu eşti,

gândul se îmbracă în dorul de tine…

în sufletul curtat de ploi.

Am să mă opresc

O noapte

Ferestre inverse sunt ochii mei de pom,
sori izbucnind Pământ ce-l încercăm,
doar lângă tine stând mă simt eu om,
sau îmblânzind un timp să-l îndurăm.

Sunt pasăre, am zborul învățat
am aripi stânci de ger, ninsori cernute
m-am apuca

Porți


Porți vântu-ascuns în dor mereu
cu frumusețea-ți bunăoară
când îl ascunzi mijesc doar eu
iubirea mea să nu te doară.
Primește-mi vorba și arsura
ce-o poartă-n el cuvântul meu
pe buze port fărâmitura
cu dor de tine Dumnezeu
Aș vrea să

nu ştiu unde s-au ascuns. E un an

cu un infinit de clipe de vieţi

de când doar tăcerea mi-o scrijelesc

pe suflet ţipând adâncul din albastru

cu roşu pătat pe cerul

dintr-un cearceaf

cu perfuzii

şi

branule-nghesuite

de stele ce-mi şoptesc viaţa de după

banca

POEM

Nu risipesc nici zâmbete nici versuri
nu spun nici lunii dorul meu în șoapte
vreau doar să afli, tu niște-ntelesuri,
să le clădești cetate-n miez de noapte.

Vreau să-nțelegi că nu-mi port ca robie
iubirea mea credință luminată,
nici nu-i

ca un joc de puzzle am primit-o în urmă

 cu o clipă de o viaţă şi prins în vraja ei,

ca un copil,

în grabă,

aşez piesele una după alta,

cu albastrul sus

şi  

roşul jos şi am găsit (şi) inima. Era în celălalt

capăt de drum al clipei

şi nu ştiu

de are sufletul

ştii cum e să te doară tristeţea

pe care ai vrut să o îngropi odată

cu sămânţa

de fericire rămasă (ne)sădită

pe vremea asta

care nu vrea

să mă plouă cu tine? Mă-ntreb...   

05.06.2014, ora 11,55’    

Luna se pierde cu marea în noapte duet, 

Fredonează etern…acelaşi vechi menuet,

Decor încercuind lumini crepusculare, 

Îmbracă în tăceri a gândului vibrare.

Se scutură stelele de lumini albastre,

Poleind nisipul clepsidrelor sihastre.

 Stropi argintii că

AMURGURI


Mă vei găsi-n amurguri neumblate
cu ploaia din cărările știute,
cu amintiri și visele curate
și-un freamăt dor din toamnele trecute.
Vor fi și-n stoluri visele-mi impare
și pașii gând în dor și frig,
în toamna care-atât mă doare
și

„Tu mă iubeşti sau nu…”, rupând petale

Din crengile în care zburdă vântul,

Mireasmă cerne azi în a ta cale,

Iar verdele rămas freamătă-agale,

Înveşmântând în alb din zbor pământul.

Salcâmilor cuprinşi de dor şi jale,

Le mângâie-n văzduhul dulce cântul,

Te

s-au aşezat peste timp, una câte una,

ascunzând copilul din mine. Doar

sufletul l-am lăsat să zboare în zări,

să se facă mare.

Îi mai trimit din când în când, câte

o ploaie

să-şi aducă aminte

din fâlfâirea aripilor sale,

să mă dezgroape

din amintiri.    

01

AȘ VREA... 


Aș vrea să-ți mângâi sufletul de lacrimi 
dacă întinzi o mână îmi prinzi gândul, 
am zile grele nu-s zdrobit de patimi 
mi-e sufletul oglindă cât Pământul. 
Și dacă-s toamnă-n mine ai ferestre 
și viața mea o ai,iubirea-n dar 
ți-aș scrie vers c

PLOAIA


Ții minte ploaia noastră cum cădea,
prăpăstii peste tot veneau de sus,
ca imn al vieții fulgere în ea
și uneori și-n vorbele de spus.
Iar noi eram un codru de iubire,
stăteam copacii sub ceruri ce deschid
atâtea răsărituri nemurire
cu

Căutare


Aș vrea să te găsesc în foșnetul din gene
să duci lumina vieții la paradă
nimic din lumea asta să te-ndemne
doar adevărul,lasă-l să se vadă !
Aș vrea să mă trezesc mereu cu tine
acolo lângă marea ta cu valuri
din somnul care nu-mi mai

și vine iar vara, iubito

și vine iar vara, iubito,

cum vine aminul

 prin psalmi,

ce miere-i veninul

când sorb lumina

din ochii tăi calmi,

senină ni-i ziua

și clipa ferice,

visând un alt rai

la umbră de cetini,

covoare de iarbă

și chipu-ți bălai;

miroase a flo

ştiu de ce dorul mă sălăşluieşte când

sufletul nu mi-a plecat decât la o distanţă

de o clipă

de mine,

să-ntindă arcul peste cupola de albastru. Probabil

îşi pregătea din tolbă,

săgetarea cu roşu aprins

să (-mi) prindă  

“peticul”

de iubire  

din tot peste to

Moartea mi-a spus

Că m-a visat

Când treceam pasager

Prin forma de umbră,

Un suflet strigă

Neştiind să s-ascundă,

Nu eşti sufletul meu, nu te vreau,

Nu eşti apa de nor

Să pot să te beau,

Te ridic, urc cu tine în spate,

Te las agăţat

De stele la noapte,

Dar lipit

doar un hoinar fără oprire pe cărările

bătucite de clipe. Ştiam că e al meu,

deşi nu-l am.

Sufletul.

Plecasem braţ la braţ dinainte

de a mă naşte. De atunci, colind toate cotloanele

(din mine)

să-l aflu. N-am învăţat să privesc

înaltul,

în sus,

spre albastru