24. (poezie, cybersonet)

O, știu că ne-am iubit cu-nverșunare,

fără s-avem vreo teamă că ar fi păcat!

A fost un zbor de păsări călătoare

spre un tărâm străin, de vânturi măturat.

O noapte cât un veac de nebunie,

așa a fost atunci, să ne iubim din plin,

nici nu știam că totul va s

E noapte toridă, iar somnul nu vine,

odihnă să cearnă pe gândul hoinar,

ajuns fără veste prin cărți anodine

să-ți caute karma-n sistemul binar.

Se-ntoarce adesea pe căi nevăzute,

alergă prin minte în ritm infernal,

lăsând în adâncuri noian de volute

pictar

Cânta deasupra pasărea măiastră,

pădurea tremura cuprinsă de fiori,

iar vântul, răscolind frunzișu-n creastă,

se rătăcea prin teii încărcați cu flori.

Creștea în zare luna tremurândă,

noi o priveam uimiți, sub cerul de oțel,

când umbrele, plecate să se-as

Se face noapte în cuvânt,

Cochília sa e-aşa neclară

(Azurul nu-şi mai ia avânt

Neliniştea îi dă pe-afară)!

A ruginit elicea lui,

Iar zborul nu mai are clocot;

Sub diacritice-un cucui –

Vocalele scrâşnesc în  tocot.

Doar triluri fade se aud

Din amalgamul de

Iubirea, flacără albastră,
Mi-a poposit azi la fereastră,
O clipă i-am ascultat glas,
Dar cât de scurt i-a fost popas...

Se pare că şi-a luat avânt
Şi dusă de-al valului vânt
Plecată-i din fereastra mea,
Zadar de-acum voi aştepta

O nouă zi şi înc-o zi,

Ţi-am spus iubitule că de când te-am cunoscut
soarele străluceşte mai puternic şi razele sale
m-ascultă când le rog să-ţi mângâie trupul
în timp ce te plimbi cu gândul în locuri
îndepărtate şi necunoscute mie şi dorul
- bată-l vina! - s-a rătăcit prin

Tresare soarele când ceasul dimineţii
îl îmboldeşte şi se-apucă să-i ciupească razele
care-ncep să tremure văzând cum noaptea
se-ndepărtează cu paşi siliţi trăgându-şi
pledurile înstelate noroase ploioase
că pe cel desenat cu luna e cel mai greu
de urnit

Din trupul nopții mi-am desprins sărutul

Cu gust de alge și de meteori,

Mi-s ochii tăi nemărginiți avutul,

Cu-amurgul de sub pleoape mă-nfiori.

Pe buze reci de ploi și așteptare,

Mi-e șoapta haina-n care te îmbrac,

Un roi de frunze întomnarea are,

Îmi ești

Pe vălul minții-mi plouă rătăcit,

Cuvinte pe sub picuri se destramă,

În tigva nopții iar m-am bălăcit,

Îmi joacă muza într-o nouă dramă.

Îmi joacă muza într-o nouă dramă,

Cu grația-i pe muchie de vis,

Își fâlfâie rugina lângă vamă,

Pe drumul dintre iad și

(sonet)

Atinși de frici, mai scuturăm perdeaua

La geamul viu al iernilor din noi,

Înghesuiți în vechiul mușuroi,

Ce-și cară fericirea cu ocaua.

Prin visele-adunate în convoi,

Sulemenim ades cu bidineaua

(Strângându-ne la zâmbete cureaua)

Și soarele, pe chip

Sunt doar o mască pe un suflet gol,

Un chip plăpând cu-alură de scânteie,

Seiful greu din ceară, fără cheie,

Ascuns în al neliniștii atol.

Sunt stația rămasă fără tren,

Sub orologiul vechi, mușcând din noapte,

Ori un popas de-ntunecate șoapte,

Un ultim ver

Din cupa rugăciunii mi s-a prelins tăcerea,

Suspin de gânduri frânte se prăbușește-n gol,

Sub ceru-avid de raze sucombă adierea

Zefirului iubirii-n abisul benevol.

Un înger de Lumină-mi zâmbește doar în vise,

Prin pletele-i de lavă – un întuneric mut.

Pe-

Simt zbaterile din adâncul meu –

Un vechi copac, ce-nvață-ncet să geamă.

Din trăsnetul căzut instantaneu,

Scânteile rămase-n van mă cheamă.

Sunt prinsă-ntr-un năvod de amintiri,

Prin ochiuri zboară câte o secundă.

Rugina nopții-atinge reci priviri,

Pe-o lu

În asfințit pădurea renaște spre-a muri

În somnul ce alină truda de peste zi.

Doar luna mai frământă al duhurilor pas,

Fiindcă-n tăcerea nopții atât a mai rămas.

Stăpână este viața și dorul ei hoinar.

Nici măcar lumea-ntreagă nu-i pune azi hotar.

Lumina c

Se-alungă mireasma de gură firavă

În clipe de jar cu miros de otavă.

Și cresc, fantomatic, din liniști nocturne,

În brațe fierbinți, dăltuite s-adune

Tristeți și neliniști și doruri nestinse.

Departe-i iubirea și-n tainițe prins e

Un mugur de cântec și-u

În mantie de stele se-mbracă acum firea...

Ce gânditor ești astăzi, ce tristă ți-e privirea.

Din ceasurile nopții spre ceruri punte faci,

iar gândurile-s pline precum un câmp de maci.

Să se suspende timpul, să curgă înapoi,

să reînvie clipa când înflorea

Cu perle moi mă-ntâmpină azi toamna

și pare tristă în iubiri pierdute

fiindc-a-nceput să își dezbrace haina

de amintiri aprinse și doruri nevăzute.

Îi intind mâna s-o mai țin pe-aici

cu nopți ce se întind molatic la plecare,

dar ploile și norii venetici

g

mi-e cald și brațe flămânde

cresc pentru fiecare

clipă de singurătate

pentru fiecare îmbrățișare

neprimită

te aștept

raza mea de speranță

oceane de stele mă însoțesc în cale

ca niște fluturi feerici plecați

să descopere căile lunii

mă s