Blog

Pătrunde neliniştea
din cuvinte
în rostire,
Gândurile mă înlănţuiesc
înroşite de vise
către lumină.
Păsările sufletului
prind aripi
pe care nu le simt
când zboară.
Rămân pe pământ românesc
în trecere,
pănă mă mut
sub.

Carul mare
se desprinde de stele

Nu-mi aduc aminte
Ziua aceea profundă,
Nici dacă înflorise liliacul
Când ne-am întâlnit
Să stropim
Grădina sufletului
Desţelenit
De emoţie.

Ştiu atâta doar
Gândul meu,
Îndemnul tatei
Şi vinul roşu
Ademenitor.

Mai înspre toamnă
La începutul praznicelor

Mă întorc la tine, iubito, lângă foc,
La casa razleţită, ca un cuib uitat,
Noaptea dorinţei o mângâi s-o sufoc,
La geam vântul se-ncinge ne-ncetat.

Am somnul viscolit de un fior rece
În care sânii-ţi plâng după veşminte,
Auzi fuge timpul prin ceasorni

Luminiţei

Aş dor să-ţi deschid sufletul
cu o cheie-cuvânt
să-ţi întoarc fiecare clipă
în inima ta obosită.
Speriată de sunetul gândurilor,
să întrebi mirosul
ce ar putea însemna viaţa,
ivită-n întuneric,
şi apoi să-i adaogi lumină
puţin câte puţin
pe

Neliniştea este o linişte îngrozită de frică.
Ca un sărut pe o iubire plânsă,
Sau poate un echilibru care se strică
Sub o imagine plată, ascunsă.

Numai tu eşti o mirare zidită cu grijă,
Ca o dragoste pândită mereu de ispite,
O floare frumoasă şi înalt

Se tot întinde oceanul între noi
Şi tot mai multe ape prind al umple,
De parcă cerul s-a prăbuşit cu ploi
În toamna ce m-apasă dinspre tâmple.

De atâta vârstă înflorind aştept
Minunea ta să îmi destrame visul,
Că îmi înverzise ram de mirt în piept
Pre

De pe întinderile mării, ale valurilor şuturi
Se răstoarnă peste ţărmul viselor sentenţios,
Tu acoperă, iubito, cu o vară de săruturi
Timpul ce ne părăseşte cu un aer graţios.

Pân’ la inocenţa clipei, fără insolente plângeri,
Cu o alintare nudă să mai

Sunt porţile deschise spre lumină
Şi-i încrustat pe stâlpi câte un sărut,
Să înflorească-n timp şi să revină
Tot ce a fost frumos şi a dispărut.

Râdă soarele în frunze la arţari
Pe uliţa dorului de pe-acasă,
O să se întoarca fiii, acum mari,
La casa p

Se plimbă toamna în caleştile de-aramă
Şi ploaia plânge cu lacrimi clare de cristal
Vântul împrăştie aromele din cramă
S-a îngreunat si geanta agentului poştal.

Cohorte de senzaţii în tăceri obscure
Ne furişază-n gânduri taine nepătrunse
Vine o melanc

Tu eşti femeie-n vraja ierbii
Plăcerea chinului s-o frângi,
Cu ochii tăi se adapă cerbii
În braţe gândul când îl strângi.

Tu esti femeie-n plâns de rouă
Durerea apei, alb cuprinsă,
Cand timpul ud de ani, se plouă,
În curcubeu cu vocea stinsă.

Tu esti f

În suflet
mă întâlnesc cu tine
duioasă mamă.
Desprinzându-te din moarte
eşti o imagine vie,
care se aşează
lângă icoana
din camera mea.

Într-un târziu,
somnul ori uitarea

învăluindu-mă
în liniştea nopţii,
mă face să vorbesc cu tine
şi mă trezesc din vi

Ziua aceea pe care-o aştept;
E coarda unui arc mult prea întins,
E simţul din umbră sortit deştept,
Pe care niciunde nu l-ai atins.

Ziua aceea nu-i ca oricare;
E o flamură-n vânt tremurată,
E un destin venit din născare,
Cu o apă a vieţii curată.

Ziua

Noaptea lumii-i noaptea noastră,
O străbate un car poştal,
Tu să-mi numeri la fereastră
Stele-n cupe de cristal.

Şi-n băute vinu-mi pare
Lacrimă din raze stoarsă,
Ochiul tău să-mi fie soare

Când am inima mai arsă.

O să bei şi tu o cupă
De licoare şi iub

Sunetele vocii tale
Sunt atât de suave şi calde
Că aş putea să nu le aud
Îmi este deajuns închipuirea.

Lumina ochilor tăi
Este atât de vibrantă
O simt cum îmi arde dorinţa
Şi nu mă mai apropii.

Urmele paşilor tăi
Sunt atât de neverosimile
Îmi este deaj

Atâtea drumuri sunt şi n-ai nici o cărare
Pe care s-o străbaţi purtat de o lumină,
De parcă setea lumii ar fi un drob de sare
La care nu ajung cei ce doresc să vină.

Doar tu mai dai ocol acestei vremi cu pasul,
Purtând însingurarea, o linişte furată,