Blog

       (postarea precedentă)

       Țiganii

       Moto: „„De ţigani nu avem milă,/ Îmbrăcaţi în al lor port/ Îşi aşează lângă vilă/ Vechiul cort.” („Tradiție”, de Vasile Iuşan din Estivale, 2009)

       Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, unii po

Azi mâna îți miroase acut a poezie,
Pe fiecare deget îți saltă îndrăzneț un vers
Ca mieii cei zburdalnici ce saltă pe câmpie,
Cu verbul a iubi clădești imensul univers.

Și ce frumoși sunt ochii tăi albaștri...
Cu tot seninul calm pământul invadează,
N

printre trandafirii ce au înflorit,

mai tremură în zori adesea vântul,

crengile încărcate la geam au venit,

un alt amurg colorează asfințitul.

pe gândurile obosite noaptea coboară,

printre pletele negre vântul se ascunde,

și-o petală cade încet în călimară

Gene şi sprâncene false, păr fals, unghii false, sâni falşi, buze false... De ce n-aş fi apărut şi eu, când era aşa de mare discrepanţa dintre cerere şi ofertă?!
Practic, nu am făcut decât să răspund acestei cereri, lucru normal într-o economie de p

 
  
 



 Cică, dacă ești copil
 Poți ca să visezi din plin -
 Ești desigur "magician"
 Într-un mod 
 Foarte ”spontan”....
 
 Te scufunzi, înoți pe spate
 Chiar și-atunci
 Când nu se poate -
 Lumea, îți stă la picioare
 Iar tu ești, "șeful"

Căruța dusă prin hârtoape

Ar vrea să meargă mai aproape;

Luat ușor de un dârlog,

Urcat să pască pe pârlog,

Lăsat din frâu că-i cam olog.

(soluția în forma textului)

Ioan Friciu

Am onoarea de a vă anunța lansarea celei mai noi cărți a mele, o antologie de povestiri SF, cu titlul generic Vieți importante.

Volumul este constituit din 14 povestiri, unele publicate și aici, pe WordPress, altele inedite.

Cartea are 300 de pagini în

mi-a fost imposibil să plec

să-mi  fiu mie însumi

fiecare părticică din sufletul meu

aparține norilor de pe cer

prezenți în toate dimineților mele

răscolite de gânduri

pădurii de brad

cu mirosul ei inconfundabil de cetină

și rășină care ți se lipește de dinț

Picioarele iernii s-au îndoit de oboseală
martie îşi flutură evantaiul în faţa ei
sfidând-o cu vreo cinci raze de soare
nu de mult clopoţesc ghioceii în şoaptă
de sub căciuliţa gingaşă surâzând zăpezii
nedumerite de culoarea lor fiindcă
credea că numai ea

după gratii întunericul

ca o fantomă uriașă

înghite lupi și iepuri/ lei și căprioare

deopotrivă

mirosul de apocalipsă

(ne) soarbe plămânii

plouă cu cenușă în viscere

prin(tre) cadavre

râuri de smoală

nu e nevoie de puști

moartea își ia tributul

dansând în vârfu

ce dor îmi este... dor de cuvântul lăsat
omului cu chitara
ce atinge trupurile sunetelor
pe trambuline de vibrație astrală.

ce dor îmi este... dor de drumurile paralele
ale pașilor pruncului
care crește… crește… crește
jucând șotronul pe notele

„Nu numai că nu-i civilizat să caști fără a pune mâna la gură, dar este și periculos”, mă admonesta cu ceva timp în urmă bunica. Un strigoi stă mereu la pândă și-ai putea să îl înghiți!

Nu am crezut-o până când s-a întâmplat.

Am căscat. Ceva s-a învârt

De cum zorii s-au ivit
Mândre fete au împletit
Un fir alb curat de nea
Şi-altul roşu catifea.
Răsucit-au fir de dor
Într-un şnur de mărţişor
Să vestească el pe seară
Că e timp de primăvară.

Îl aruncă hăt în zare
Înspre păsări călătoare
Să ne ia negre

Se plimbă în soare floarea de cireș

Șoptind spre luciul apei o baladă

Când primăvara a adormit pe preș.

O pitulice, ca o iscoadă,

Interogează dur petalele

Cu triluri ce lunecă-n cascadă.

Doar apa, umezindu-și buzele,

Privește spre explozia de roz

Și-o-asim

 A fost doar menire
 când pietrele
 numai ele știau 
 cum să deschidă
 ușile porilor -
 doar o secundă
 de carne prefăcută.

 S-au înfierbântat
 cu nostalgie rece -
 curgând imprevizibil
 ideile obscure
 ale relativității.
 
 A fost doar

mereu ocolesc poiana cu narcise sălbatice

în luna lui Marte

și depăn cu ochii firul pașilor tăi

te-mbrățișez în gând cu îndârjirea iasomiei de iarnă

a magnoliei galbene

între două bătăi de inimă și un zâmbet nostalgic

în singurătatea clipei

la geamul tău ză

Am pornit într-o călătorie
Din portul Tinereții
demult...
Cu toate pânzele sus.
Pe catargul corăbiei mele
Arboram insemnele
Primelor primăveri.
Îmi curgea prin vene atunci
Un vis îmbobocit de iubire
Timid ca o briză călduță.
Prinsese rădăcini sub

Pe stradă își cam duce veacul,
Oricărui hoț îi poartă hacul,
Luptându-se cu interlopii
Iubește mult sutanal popii
Ținându-l uneori ca limbă,
Iar de părerea i se schimbă
Se merge la intimidare,
Trecând și la investigare
Uitând de treaba lui de-acasă,

  -, , nu trebuie să fiţi judecătorii mei şi , cu atât mai mult călăii mei. Totuşi, eu cred că mă confundaţi…
-Grijania mă-tii de pui de târfă…ce bă, ai uitat când la Piaţa Rahova te-ai băgat tu să scoţi din ştremeleagu’ meu o târfă pă care o plătise