În deplinul onestităţii
spiritele urcă liber
omul,
noi îi deplângem căderile.

Îndepărtările de sine se adâncesc,
golul se umple cu aşteptare,
se naşte o noapte a minţii
în care nimeni nu poate pătrunde,
frigul capătă măreţie.

Tainele se tot înmulţesc,
triste

Fără strigăte…
aranjasem
un ritual tăcut de despărţire.
În raclă
mai erau 2 vorbe goale
spoite cu mir, adus din Malaezia.
Aş putea zbura de nu mi-ar fi frică.
Oricum aş zbura n-aş realiza altceva.
Trebuia să plecăm
şi-am inventariat fiecare a 2-a fru

Tu știi ce simt și știu ce simți,
Vezi tot, mă afli, mă presimți
Mă vrei, te vreau și-n dor cumplit
M-aștepți, te-aștept să-mi fii iubit.

Eu știu ce simți și știi ce simt
Și poate doar ne amăgim,
Te vreau, mă vrei și nu te mint,
Oricât te-aștept, chi

am ochii unui condamnat

mă târăsc prin culoare 
şi nu pot 
să respir prea mult
dincolo de liniile trasate
sub lut
se topesc durerile
în alte anotimpuri
nimic nu pare să fie ce a fost
doar un dangăt de clopot
împlineşte ruga

cineva se plimbă prin mine
şi tace


...e

Ce să spun, orice ți-aș spune
Ar fi doar o mică parte
Din teribila minune
Că exiști, dar ne desparte
Doar un ev lung cât o moarte...

Ce să fac, orice aș face
Nu pot singur să apropii
În a timpului găoace
Timpurile noastre proprii
Cu surâsul și cu och

Două boli, două necazuri, două trupuri ce atîrnă,

Ce-au învins se pare Moartea, trec ținându-se de mâna!

Doi copii frumoși la suflet... calmi și plini de bunătate,

Sprijiniți merg unu-ntr-altul, emanând seninătate.

Mâna lui, căzu o clipă pe obrazul ei ri

joc

eu am făcut un pas în marele necunoscut

eram nebunul care credeam că lumea-i mică

purtam cu mine nesomnuri de aur

feream poezia de rănile lumii dezlănțuite

țipăt de cocor ce zbura pe-un cer fără stele

ce trecea mările vânturile  vremile valurile

simțea

De-a Apa şi Focul

Vino să te-nvăţ un joc:

Eu sunt APĂ, tu eşti FOC;

Să n-ai teamă când te-ating,

Jarul inimii ţi-l sting.

Când o să cobor în valuri,

Să-mi arunci scântei pe maluri,

S-aprinzi focul dorului,

Eu să sting văpaia lui.

De mi-i auzi, din unde,

Cu

Perechi de ochi văd cerul,

plin de componentele care îşi joacă

rolurile pe diafilmul spaţiului

şi traduse de timp,

fără să distingă

cele două linii trasate,

ca plan al vieţii.

Una este orizontala

pe care ne naştem,

alunecăm la vale până cuprindem

cu mâinile ş

Ploaia dansează
pe aleile nopţii
flori de trandafir
suspină de dor
şoapte de iubire
se risipesc...
sub culorile timpului
frunze cu aripi răsfirate
plutesc lin
în evantai de miresme
se aude suflu de vânt
în paşi uşori pe ram
alunecă între tăceri
privesc stele
ce

Caci eu sunt negură de păcate
şi niciun bine n-am făcut înaintea ta
Doamne!
Nici m-am trudit,
nici n-am flămânzit,
nici n-am fost însetat…
şi sudoare sau lacrimi n-am vărsat.
Ci-n toate zilele vieţii mele
am trăit în pace şi-n îndestularea
acestei lumi deş

iubito, cade frunza,
mai vino și m-alintă,
că mi-i uscată buza
și limba mă irită,

de-aceea mă alintă,
să nu mă lași hai-hui,
ca toamna să mă mintă,
că sunt al nimănui...

și să nu cadă bruma
pe ochii mei verzi, încă;
se cam îngroașă gluma
și toamna îmi

zâmbeşte-i toamnei!
cum ştii doar tu,
cu palmele în şolduri,
legată strâns la brâu
şi spune-i vorbe dulci,
alint-o că e tristă,
ea ţi-a dăruit
gutui, mere şi nuci
şi şterge-i, în batistă,
năsucul ei răcit;

pe mine m-ameţeşte
că vinul s-a acr

De femeie se agaţă întunericul
şi noaptea e în părul ei
cuib de ispite,

de se dezbracă luna
pe fereastră intrând
dorinţa-i se rupe din vise.

Palmele
încercând s-o respire,

impulsul nu-i mai dă stare
şi întâmplarea vine tot mai aproape
să o înfăşoare.

Atât de

 (cântecul de seară al  fetei cuminţi)

Toamna, mânză arămie,

Cu potcoave de argint,

Se avântă pe câmpie

Scuturându-şi coama-n vânt.

Şi-n galop, prin iaz albastru,

Mână vântul nemilos,

Tot frunzişu-i un dezastru,

Mătură cu el pe jos.

Iar pologul din căpi