Dimineţi de cenuşă

ceaţa

se strecoară şerpeşte,

într-o tăcere de cuţit

înfipt până-n plăsele

cade

o ploaie fină, îngreunată

de memoria atâtor ruguri

pe care-au ars de-a valma

astronomi şi vrăjitoare.

Sub nuc,

bătrânul şi câinele

marea

a murit

odată cu Hemingway

O inimă

din care cresc tornade,

vuiet

de tren dezlănţuit pe şine

fără mecanic

şi gri, mult gri, un continent de gri

prin care defilează, hoarde, adolescenţi

buimaci,

abia ieşiţi dintr-un război civil

calcă apăsat

fachiri moderni, indiferenţi

la rănile din talp

nu-mi doresc loc de veci pe un tărâm limitat

nu vreau cruce nici piatră funerară

la ce bun să însemn locul în care putrezesc cu un monument

oricât de vesel ar suna vreau să dau țeapă viermilor

și celor de la fisc desigur

nu-mi place să plătesc taxe direct

Gazeta de Maramureș a făcut o descoperire extraordinară. La doar 200 km de Sighet există 1.600 de oameni care vorbesc o limbă asemanatoare limbii române din Evul Mediu. Li se spune “volohi”. Prin anii ’90 au aflat că nu foarte departe de ei existăm n

Toată ziua lumea -i cu ochii şi urechile
pe mine Să nu care cumva să sar gar
dul condiţiei umane Să nu care cumva
să tac mai tare decât ceilalţi Să nu care
cumva una Să nu care cumva cealaltă
Însă eu îmi văd liniştit de treabă
În ferma mea de cuvinte şi fa

             (Umbra din inima mea...?)

    Prințeselor... de salon

Ochi de vultur, răpitoare înnăscută,

– Pe ciocul tău doar moartea te sărută –

Cu gheare ascuțite, ce prind prada-n ele,

Adînc înfipte-n inimi, cu prevestiri rele

A sorț

e-atât de noapte..
timpul în halat cu bisturiu
îmi separă
endocardul stâng de cel albăstriu
cuvintele asistente s-au ghemuit în colţul gurii
şi privesc părul plin cu cireşe amare
o gheară îmi taie tubul de oxigen
şi în loc îmi pune un ciob de oglindă

Îşi simţea

pleoapele din ce în ce mai grele

şi faţa golită de expresie.

Cu un zâmbet ghiduş

încerca să injecteze o doză de realism

când respiraţia era egală şi liniştită.

Pe faţa pământului

încă

mai vremuia.

pe care stau, clădit din aceiaşi atomi care compun pădurea

şi privesc, până când privirea

încrâncenată reuşeşte

să taie încă o fereastră în perete,

două, pentru aviditatea nepotolită a

ochilor

să pătrundă lumina, chiar confuză

ca aurul neseparat încă de fi

Picioarele, croite special

pentru galop

scot scântei

din scântei, incendii

părul, o coamă-n care noaptea

agaţă stele bete

de dans şi cântec,

vârtejuri,

roiuri

de universuri noi,

naştere continuă

într-o mână, centaurul închide

soarele şi luna

în cealaltă,

o clep

Privise

cu o expresie

de mulţumire pe faţă,

norii ce alergau

nebuneşte pe cer

după o amintire pierdută

în negura timpului.

Pe retina sufletului  mistuit de dor

păstrez cu sfinţenie momentele nemuritoare

petrecute  în  catedrala iubirii,

mi-e dor de ochii tăi pătrunzători,

de sărutările furate sub

privirile stelelor geloase

Acum pe ecranul minţii

se derulează un film ameţitor;

i

Îmi plec genunchii-n faţa Ta, Tu Doamne!

În rugă cer iertare, primesc de-mi dai canoane,

Cu brâu de îngeri, Tu mă înconjoară

La ceas de taină, noaptea mă împresoară,

(Simt iar puterea Ta, ce dulce mă înfioară).

Privirea mi-o înalţ spre cer în adormire,

Mă

Îndoaie-mi sufletul şi o parte din inimă,

a ruginit cumpăna de la fântână,

a plâns apa de atâtea căderi,

mi-e sete, potirul nu-l mai ajung,

frunzele obosite încep să cadă duium.

                 ***

Îndoaie-mi visele albite printre anii cei albi,

ninge în

Am îmbrăcat Timpul cu mătăsuri,

l-am fardat cum doar o femeie ştie

să-şi ascundă neîmplinirile sub pudra speranţei.

Îmbrăţişează-mă şi nu-mi spune

despre asfinţitul iubirii şi despre răsăritul sfârşitului,

îndulceşte-mi adevărul, Timpule!

dincolo de mine

Mintea

trecea pe pilot automat.

Umbrele

deveneau

din ce în ce mai lungi.

Gândurile negre îl bâzâiau

ca şi cum

l-ar fi măturat

într-un colţ obscur

al existenţei.

Am toamnă în suflet, durerea e grea,
Simt plumb în picioare şi-n inima mea;
Văd oameni, departe, pe-alei rătăcind...
Privesc către mine, aproape zâmbind.

***
Aud cum mă strigă un glas - în zadar,
Tăcerile surde au gustul amar;
Mă-nchid iar în mine, încerc

Prin minte

trec peisaje, chipuri

-vechi picturi, straturi

de praf peste culori –

omul stă cuminte

în celulă

la adăpost, căci astăzi

a vorbi

este deja un fel de moarte

anticipată

a gândi, o rană supurând

zăpezi murdare i s-au strâns

în păr şi praf, munţi de praf

e cel care

învaţă să înoate de unul singur

în apele tăcerii, mişcându-şi alene

braţele - vrejuri de viţă uscate -

către un ţărm

rămas în spate, un spate greu

ca o galeată goală

-golul atârnă cel mai greu-

Bătrân

e cel care

bea un strop de vin

să-şi încalzeasc

lumea mea

lumea mea dispare-ncet

ca versul unui sonet,

cu nebănuite vini

pe un eșafod de crini.

zeii care o vegheară

au în lacrimă o gheară

și în timpul lor virgin

mușcă cu ceva venin.

mâna lor nu mai dezleagă

ora care e întreagă,

lumile mai pier, mai vin,

pe