Blog

De pe întinderile mării, ale valurilor şuturi
Se răstoarnă peste ţărmul viselor sentenţios,
Tu acoperă, iubito, cu o vară de săruturi
Timpul ce ne părăseşte cu un aer graţios.

Pân’ la inocenţa clipei, fără insolente plângeri,
Cu o alintare nudă să mai

Sunt porţile deschise spre lumină
Şi-i încrustat pe stâlpi câte un sărut,
Să înflorească-n timp şi să revină
Tot ce a fost frumos şi a dispărut.

Râdă soarele în frunze la arţari
Pe uliţa dorului de pe-acasă,
O să se întoarca fiii, acum mari,
La casa p

Se plimbă toamna în caleştile de-aramă
Şi ploaia plânge cu lacrimi clare de cristal
Vântul împrăştie aromele din cramă
S-a îngreunat si geanta agentului poştal.

Cohorte de senzaţii în tăceri obscure
Ne furişază-n gânduri taine nepătrunse
Vine o melanc

Tu eşti femeie-n vraja ierbii
Plăcerea chinului s-o frângi,
Cu ochii tăi se adapă cerbii
În braţe gândul când îl strângi.

Tu esti femeie-n plâns de rouă
Durerea apei, alb cuprinsă,
Cand timpul ud de ani, se plouă,
În curcubeu cu vocea stinsă.

Tu esti f

În suflet
mă întâlnesc cu tine
duioasă mamă.
Desprinzându-te din moarte
eşti o imagine vie,
care se aşează
lângă icoana
din camera mea.

Într-un târziu,
somnul ori uitarea

învăluindu-mă
în liniştea nopţii,
mă face să vorbesc cu tine
şi mă trezesc din vi

Ziua aceea pe care-o aştept;
E coarda unui arc mult prea întins,
E simţul din umbră sortit deştept,
Pe care niciunde nu l-ai atins.

Ziua aceea nu-i ca oricare;
E o flamură-n vânt tremurată,
E un destin venit din născare,
Cu o apă a vieţii curată.

Ziua

Noaptea lumii-i noaptea noastră,
O străbate un car poştal,
Tu să-mi numeri la fereastră
Stele-n cupe de cristal.

Şi-n băute vinu-mi pare
Lacrimă din raze stoarsă,
Ochiul tău să-mi fie soare

Când am inima mai arsă.

O să bei şi tu o cupă
De licoare şi iub

Sunetele vocii tale
Sunt atât de suave şi calde
Că aş putea să nu le aud
Îmi este deajuns închipuirea.

Lumina ochilor tăi
Este atât de vibrantă
O simt cum îmi arde dorinţa
Şi nu mă mai apropii.

Urmele paşilor tăi
Sunt atât de neverosimile
Îmi este deaj

Atâtea drumuri sunt şi n-ai nici o cărare
Pe care s-o străbaţi purtat de o lumină,
De parcă setea lumii ar fi un drob de sare
La care nu ajung cei ce doresc să vină.

Doar tu mai dai ocol acestei vremi cu pasul,
Purtând însingurarea, o linişte furată,