Blog

Mona Lisa

de ce surâzi Mona?

aştepţi cumva

pe Cupidon

sau visezi

cum patima

suspină

de dragul unui pui de dor?...

zâmbetul tău

miroase a trădare,

misterul tău

care cuprinde

tot cerul şi pământul

la un loc

e-un joc al dragostei

perfide

care-a trecut

prin iad şi foc.

Să crezi în sfântă limba ta
ca într-o mănăstire
iar cuvintele să-ţi fie lumină
care alungă întunericul.

Ochii să citească
nu-n stele ci-n inima aproapelui,
să bată-n ritmul inimii tale
respirând aceeaşi binecuvântare.

Să simţi în apele tale linişte
dus

Plouă mărunt şi rece. E toamnă

şi-mi pătrunde-n piele. Împrăştii

aburi din fierbinţeala timpului

din afară de mine.

Gândul e la tine, în noapte şi zi

cu dimineţi zglobii sau în amurg

fără începutul viselor de ieri

când iubirea izbucnea

năvalnic prin punc

se moare în rândul întâi 
fără bilet tranșant elitist 
trebuie să ai vocație boemă 
de artist 
și un tramvai numit dorință 

două rânduri la stânga se iubește freudian 
cu refulări sau erotism extrasenzorial /șapte mirese 
pentru șapte frați/ 
sunt haite de c

Resturi

Resturi de fructe,

nu sunt prea multe,

resturi de pâine,

de azi pe mâine,

resturi de haine,

cârpite, nu faine,

resturi de cărţi,

poţi să înveţi,

resturi de eră,

pentru cine mai speră,

resturi de iubire,

un vis subţire,

resturi de oameni,

flămânzi şi famen

Simt cum mă purific cu fiecare por

Când soarele mă gustă cu razele lui blânde.

E chintesența vieții ascunsă în izvor

Lumina ce mă soarbe cu clipele flămânde.

Și sufletul se-nalță sub mângâierea lor,

A dulcilor săruturi din zori de zi tomnatici.

Și-aș vre

Simt cum mă purific cu fiecare por

Când soarele mă gustă cu razele lui blânde.

E chintesența vieții ascunsă în izvor

Lumina ce mă soarbe cu clipele flămânde.

Și sufletul se-nalță sub mângâierea lor,

A dulcilor săruturi din zori de zi tomnatici.

Și-aș vre

Ingenuă-şi apleacă fruntea cerului în colţuri

de lună virgină, seara de octombrie.

Pictează stele cu roşul picurat din liniştea minţii.

Boarea de vânt, iscată din seninul nopţii, bate

pleoapele somnului, amestecă visele aruncate cu pipeta

peste gândur

Neterminat e drumul vieţii. N-am ştiut să-l pavez

cu dalele timpului. Aştept ploaia din ochi să-l spele,  

să-l cureţe, să-l mature şi poate în altă viaţă, sufletul

va termina zborul din calea mea.

Ne vom aminti (poate) ocolul pământului

în roşu şi al

Pe cărări şerpuite ale vieţii, un fir de iarbă

răsărit în toamnă târziu, şoptea ciripind zborul.

Eram prea greu şi n-aveam aripi. Trebuia să pornesc

la vale, să prind viteză pe pista de decolare.

Sufletul n-a avut răbdare. M-a abandonat în pădurea

cu

Când ziua se destramă

Şi luna se înalţă

El gândul se revarsă

Tiptil, la tine-n braţă.

Nu cere adulare

Nu vrea o mângâiere

Ar vrea, aşa se pare

Să poată să mai spere.

Priveşte-n ceaţa vieţii

Şi vrea ca un poet

Să reclădească sorţii

Cel vis, doar imanent.

Separ da

Câte secrete ploaia-ascunde
În picurii ce- ți bat în geam
Când zilele se rup bolunde
Ca frunza toamna de pe ram.

Se rup din pomul fericirii
Privind ploaia pe geam cum plânge
Scriind poveștile iubirii
Când dorul două inimi frânge

Și când iubirile le poartă
Doa

Înlăuntrul meu e tot ce am şi-mi alint trăirea. Alerg

cu privirea printre iluziile zilei de lângă mine.  

Pastel de culori se aşează-n jur. Îmi poticnesc pensula

în acuarela timpului, pe şevaletul din faţa norilor,

din faţa mea.

Doar roşu curge din mi

A fost o vreme când

Purtam doar orizonturi

Prin ramurile verzi

În trupul nesăpat de-a timpului risipă

Frumoase-mi erau livezile toate

Cu mere roşii pe aripi  purtate

Zboruri înalte necoapte iubiri

A fost o vreme când

ploile luminii îmi fântâneau în ochi

 noa

Vibrează în lumină, liniştea purtată de râuri  

pe poteci de frunze. Urmăresc destinul desenat

pe cer. E portativul vieţii, muzica ce-şi foşneşte

şoaptele în trupuri de mine, de tine, de noi.  

Ne căutăm cheile să le rasucim în aceeaşi direcţie.

(Îmi

A înflorit tată, răstignirea într-un tot autumnal. E crucea

din florile sădite şi stropite cu lacrimi fierbinţi, de mama.

Cerul le-a pictat în albastru. E primăvară la tine, deşi ne plouă

cu frunze. Printre petale de lumină, pe banca, unde te aştept,

Înfăşurând în ghem
paralelele
erai egal depărtată după fiecare cuvânt
ca un copac de drum.

Nimeni nu ne vedea prinşi în roata destinului,
ne lăsau să ne căutăm singuri
casa construită din vorbe spuse peste gard
în fiecare dimineaţă
când toate florile

Purtată deschis, cu martori. Am încheiat

şi proces verbal al şedinţei. Prezenţi am fost toţi –

eu, sufletul, cerul, pământul şi frunzele dintre ele.  

Pe ordinea de zi, concursuri.

Dădeam testul de comunicare în limba sufletului.

La matematică nu m-am