Picioarele iernii s-au îndoit de oboseală
martie îşi flutură evantaiul în faţa ei
sfidând-o cu vreo cinci raze de soare
nu de mult clopoţesc ghioceii în şoaptă
de sub căciuliţa gingaşă surâzând zăpezii
nedumerite de culoarea lor fiindcă
credea că numai ea e albă mărţişoarele
cântă şi ele în sufletul oamenilor şi-al naturii
despre primăvară şi-un nou început.

Nu mai poate biata iarnă curând
va fi înfrântă de toate astea şi va pleca
îmbrăţişând pământul contopindu-se
pentru întodeauna cu el şi făcând loc
primăverii să aducă viaţă naturii.

La revedere anotimp alb!
Bine ai revenit dragă primăvară!

Mihaela Moşneanu

Se adună gândurile-n clepsidra timpului
ca lâna şi mohairul croşetate cândva de bunica
să facă harababură prin mintea şi sufletul
omului care se lasă prizonieri în largul tumultului
îngrămădit în lovelele din vise şi de lipsa lor
unde boala strigă de multe ori în zadar după sănătate
sărăcia se despoaie la frig şi la foame
datoriile fac pact cu statul să jumulească buzunare
că de! viaţa şi moartea sunt două paralele
plimbăreţe cu propria socoteală pe drumul lor
opulenţa jonglează după ruleta intereselor şi-a pagubelor
de unde invidia şi răutatea scuipă pe amărăciunea
altora care văd şi aud dar... mucles! că
ori le e frică ori când vorbesc nu-i aude şi nu-i vede
nici dracul despuiat în splendoarea urâţeniei sale.

Pe străzi te mai întâlneşti cu martorii lui Iehova
cu baptiştii penticostalii sâmbătarii şi alţii
care propovăduiesc cu Biblia şi cu revistele lor
cuvântul Domnului profitând de necazurile omului
care-şi găseşte alinare în convertire şi în speranţa
că într-o zi se vor sfârşi toate relele din lume şi mulţi
cad în ispita de a-şi schimba religia şi de-a încerca
să aprindă altă Lumină decât cea care a aprins-o
Dumnezeu în spiritele lor.

Orbirea şi surzenia s-au îmbrăţişat demult
în timp ce Lumina totuşi... veghează
haosul în care s-a înecat omenirea.

Mihaela Moşneanu

O clipă a dimineţii adie peste mii de pleoape închise
apoi îşi aşterne mângâierea pe feţele liniştite
încordându-şi cât poate de tare scurtimea
până o aduce în formă de elasticitate în jurul
trupului care se lasă alintat de mişcări involuntare.

Pleoapele se desprind de ochi şi se-ntâlnesc
brusc cu tavanul pereţii şi cu toate
corpurile statice de prin dormitorul
luminat de razele soarelui
care mângâie geamul împingând-o pe viaţă
spre somnoroşii prinşi de promisiuni făcute
c-o zi înainte sau de responsabilităţi
inevitabile şi impuse de situaţii anterioare.

Trupurile se prind de viaţă-n grabă prin
ridicarea din pat şi următoarele mişcări sunt
la toaleta unde nevoile fiziologice şi igiena
sunt obligatorii pentru bunul decurs al clipelor ce
se succed în avalanşă trăgând uşor de perdeaua
viitorului oferindu-i aer curat prezentului
pentru a se-nveli în amalgamul trăirilor fiecăruia.

Fiecare trăire îşi ia aerul sau mugegaiul necesar
după ce obrajii şi ochii sunt spălaţi
prosopul şterge stropii de apă cafeaua aşteaptă
să fie gata ori e deja pregătită de cineva aburii
cafelei gâdilă cu plăcere papilele gustative
înainte de-a fi băută ziua e pe drum şi nu aşteaptă
după cheful fiecăruia de a-şi savura micul dejun şi omul
purcede la întrecere cu clipele dar parcă tot
cu un pas în urmă că timpul e mereu câştigătorul
maratonului celor douăzecişipatru de ore.

Mihaela Moşneanu

Din albastru de cer izvorăşte lumină
pe Pământ unde viaţa şi-a construit ringul
pentru a putea dansa în forţă deplină
să îi fie văzut şi recunoscut rangul.

Din negru de ţărână se-nalţă verdeaţa
cu florile copacii hrana şi altele
să spună tăcut şi-n cor bună dimineaţa!
în fiecare zi s-anime sufletele.

Din zborul păsărilor se-aud trilurile
ce-acompaniază foşnetul aripilor
şi animalele adună rândurile
misterioase pe tărâmul pădurilor.

Din ape ce fortifică trupuri şi pământ
se limpezeşte şi se sfinţeşte peste tot
unificându-se puternic prin legământ
să ne fie mare şi-adevărat antidot.

Din sănătate şi fericire ne dorim
bucurii noroc numai bine şi împliniri
dar din cauza relelor de multe ori murim
câte un pic până când purcedem prin trăiri.

Din toate care vi le-am enumerat aici
să nu credeţi că l-am uitat pe Tatăl nostru
care este alături când cazi sau te ridici
sprijinindu-l pe om să fie un măiestru.

Mihaela Moşneanu

A tivit iarna fulgii de nea cu stropii de ploaie
ţinând strâns de pânza ceţii şi de satârul viscolului
norii s-au rezemat de speteaza cerului
s-au spart ca nişte baloane şi-au stropit ca
nişte sticle de şampanie pe bucăţica de Univers de
deasupra noastră noi ne întâlnim cu tivitura
asta zi de zi care ne-mprumută câte-un pic
de răceală gripă şi-alte pocinoage ce ne
gâdilă oasele şi muşchii - nu de alta - dar să avem
motiv să ne văităm şi să ne stresăm de anotimpul alb
stelele şi luna s-au ascuns undeva de unde privesc
cu un ochi spre Pământ şi cu celălalt în jurul lor
dar într-un colţ din sufletul nostru înmugureşte
speranţa că într-o zi va veni primăvara şi norilor
li se vor întrema puterile şi vor călători pe cărarea
cerului aşa cum îi ştim şi cum ne-au obişnuit.

Mihaela Moşneanu

S-au întâlnit odată la o răscruce de
cuvinte care se-mpotmoliseră într-un text
oarecare scris de cineva ce nu ştia prea bine
ce scrisese fiindcă îi rămăseseră trei litere
ce-i dădeau textului o aură alambicată
deoarece cuvântul format din ele năştea
o durere frumoasă pe dinăuntru
în timp ce se lovea de împrejurimile
frumoase sau nu dar mute şi surde
la sunetul ce se auzea din suflete.

Au început două consoane şi-o vocală
să cânte pe limba lor şi să joace
în ritmul lor unic şi nedefinit în vorbe
la-nceput ca un scâncet de copil
apoi au început să vobească
după care să strige-n gura mare
de-auzeau sufletele din toate părţile
numai dor şi dor şi iară dor.

Fiecare suflet auzea şi tot auzea dor deşi
sunetul cuvântului nu era auzit de nimeni.

Mihaela Moşneanu

Lăcrimează norii din ceruri
peste moartea de pe Pământ
stropind ţărâna răscolită
ce-acoperă pentru întodeauna
trupurile ce simt nesimţirea
grea a pietrelor funerare
şi-i dau de mâncare ierbii
plantelor şi insectelor.

Sufletele s-au desprins de carnea
împietrită dar încă simt mirosul sângelui
coagulat în timp ce-nvaţă zborul spre cer
cu privirea pierdută spre morminte
despre care nu prea înţeleg
prima oară ce se-ntâmplă
când ele sunt vii şi-au văzut şi auzit
pe toţi cei care au plâns au râs
au vorbit sau au tăcut în jurul lor.

Vine şi clipa în care îşi dau seama
că doar trupurile au murit
n-au mai rezistat când Dumnezeu
le-a hotărât sfârşitul aici
pentru că pământului îi era foame
de oameni şi-acum o Lumină
de stea le atrage ca un magnet
poruncindu-le să zboare
chiar dacă nu cunoaşte încă
locul exact din Univers unde le va duce.

Ele îşi iau alene zborul cu privirea-n jos
privind cu tristeţe şi mirosind
pentru ultima oară mirosul vieţii
când Lumina le strigă să se grăbească
fiindcă nu e timp de pierdut
că sunt în întârziere spre noua viaţă
dintr-o altă galaxie pe-o nouă planetă.

Mihaela Moşneanu

Ne pleacă poeţii în moarte
nu mai pot sta se dau deoparte
lăsându-ne bir versurile
strâng în tăcere rândurile.

Din începutul sfârşitului
lacrima din vârful dorului
se agaţă de-o amintire
care veşnic va da de ştire

Că odată au fost poeţii
amici foarte buni cu profeţii
cei care prezic viitorul
de unde-apare cititorul

Fericit să citească versul
ce-şi continuă veşnic mersul
prin sufletele oamenilor
dând viaţă nouă trăirilor.

Pleacă umili în veşnicie
lăsând stropi de ucenicie
altor autori al versului
pentru fiorii sufletului.

O stea îşi deschide porţile
trâmbiţând din toate părţile
cinstindu-le frumos sosirea
iscălindu-le nemurirea.

Mihaela Moşneanu

Ţi-am spus iubitule că de când te-am cunoscut
soarele străluceşte mai puternic şi razele sale
m-ascultă când le rog să-ţi mângâie trupul
în timp ce te plimbi cu gândul în locuri
îndepărtate şi necunoscute mie şi dorul
- bată-l vina! - s-a rătăcit prin mine şi nu reuşesc
să-l găsesc pentru a-i spune să-mi dea pace?

Ţi-am spus iubitule că de când te-am cunoscut
luna dansează în spatele norilor şi stelele
strălucesc de bucurie când zâmbeşti sau râzi
fiindcă eşti fericit sau doar binedispus
iar dacă ai vreun necaz ele fac consiliu astral
cum să găsească rădăcina necazului s-o taie?

Ţi-am spus iubitule că de când te-am cunoscut
ziua şi noaptea îşi fac plecăciuni când se dau la o parte
pentru a veni fiecare când le e rândul să vină?

Că ţi-am spus mai multe sau mai puţine
de-atunci ştiu dar nu sunt sigură dacă
printre multele sau puţinele spuse de mine
ai înţeles cum se traduce existenţa ta
în centrul existenţei mele.

Mihaela Moşneanu

Îşi scuipă egoismul flegmele puturoase
plimbându-se pe străzile sufletelor
laşe care nu se lasă căutate din contră
repede-i taie calea şi-i fac plecăciuni
ancorându-se de sforile indiferenţei
ce tranşează pe viu răutăţile
despicându-le cu bârfe sau ţepe
apoi le-aruncă în cazanul Satanei
ce-şi hlizeşte leoarba pân' la urechi
când se distrează râzând în sughiţuri
de slăbiciunea pe care-o manipulează
după nestatornicia fiecăruia.

În câteva fracţiuni de secunde cineva
a rămas mut de uimire când a descoperit
că şi acele două-trei suflete despre
care nu avea nici cea mai mică bănuială
c-ar fi ancorate pe una din acele sfori
îşi etalau indiferenţa şi sughiţul leoarbei
îi râdea-n nas printre laţurile tăcerii
pline de cuvinte înnăbuşite
care oricâtă lacrimă ar fi vrut s-azvârle
pe obraz nu putea să curgă.

Aşa-şi scuipă mai nou egoismul flegmele
puturoase să-nvenine de-amărăciune
câteva suflete rătăcite - ce pare imposibil -
dar totuşi n-au fost flegmate cine ştie
până când or cădea şi ele-n capcana Satanei?
- ţine-le Doamne să nu cadă! -
peste tot şi pe oriunde de-ţi sar în cale
mai abitir ca iepurele-n pădure.

Mihaela Moşneanu

Anul nou priveşte spre una din porţile
timpului pe care acesta i-o arată indiferent
cu privirea ţintită în zarea-ndepărtată ce nu
spune nimic şi nu arată decât un cer
nestatornic ce ascunde misterele Universului
de unde Viaţa şi Moartea vin şi pleacă
fiecare cu Lumina ei.

Vine să însăileze şirul zilelor noastre
până când s-o termina şi abia la venirea
anului viitor le face o tivitură zdravănă
să nu se mai desprindă niciodată trăirile
ca să devină amintiri de neuitat
unele rămân lipite pe sufletele oamenilor
altele supravieţuiesc mai mult pentru a scrie
istoria omenirii şi-a planetei.

Dar cum însăilătura nu e niciodată sigură
nu se vede cât de iscusită este
decât atunci când zilele unora se-ntrerup
cu motiv sau fără oricum nu mai contează
de (re)naştere de Crăciun li se aprind lumânări
lângă mâncarea şi băutura celor care
anul vechi le tiveşte zilele.

Aşa tiveşte anul vechi şi anul nou
însăilează în contul misterelor Universului.

Mihaela Moşneanu

A fost sfânta sărbătoare de Crăciun
şi-acum anul îşi strânge în desagă
ultimele zile îngrijorându-se să nu uite vreuna
şi anul ce-a ajuns la uşa vieţii noastre
îi strigă să nu mai fie aşa grijuliu că oricum
timpul nu-i va da răgaz să uite nimic
iar el îi răspunde că trecutul cască
gura mare să-nghită ce oamenii
nu pot uita şi se-agaţă de amintiri.

Mâncarea băutura şi petrecerile
sunt în toi acasă şi pe stradă
printre instalaţiile luminoase
de pe brazi sau de pe steluţe şi-o copie
de-a lui Moş Crăciun surâde cu ochii
luminoşi când cineva îşi face poză cu el
în timp cei doi ani aşteaptă
ca unu să plece şi celălalt să intre.

Mai e puţin şi se vor intersecta
din nou bunele şi relele
unele să se repete altele vor fi noi
se pregătesc s-ajungă printre
explozii de petarde sau urături şi colinde
când ianuarie va intra cu neaua
gheaţa şi poleiul ei.

Să n-ai cine ştie ce grijă anule vechi
cu ce ne laşi pentru anul care vine
că oricum multe vor fi la fel
dar nu uita să ne laşi măcar
sănătate şi câteva bucurii acolo
să nu uităm că viaţa-i frumoasă
cu toate că pachetul ei e de
ordinul tonelor pe suflet.

La mulţi ani, oameni buni!

Mihaela Moşneanu

Au început minţile să coclească
de-atâta gând cum să batjocorească
fără rost, doar aşa, din plictiseală
se apucă oamenii de vrăjeală.

Promit cu marea, sarea şi cu cerul
până când ţi se rătăceşte flerul
dacă le dai prea multă atenţie,
scăpând din vedere vreo pretenţie.

Unii spun cuvinte magice de drag,
apoi o iau la fugă spre primul prag,
lăsându-şi în urma lor bocancii grei,
de nimeni nu mai poate trece de ei.

Alţii fac promisiuni cu emfază,
că rămâi perplex şi în prima fază
crezi că s-a-mpiedicat puţin norocul
de tine, aruncându-ţi cu ghiocul.

Să-i lăsăm pe cei cu promisiunea,
pe cei ce te conving c-au misiunea
că te-ajută, că-ţi dau, că te preamăresc,
şi tu-i crezi, la final în cap te pocnesc.

Că mai sunt şi cei cu jurămintele,
cei ce invocă şi osemintele
după ce-au rostit numele Domnului,
ignorând total, necazul omului.

Cei care n-au niciun fel de teamă,
ce rost are să mai băgăm în seamă
acest cuvânt, când mai bine să n-aştepţi
să se ivească niscaiva înţelepţi?

Şi majoritatea celor ce promit
sau se jură, pentru ei este un mit
asemuirea dintre rău şi bine,
rostul lor de-a trăi, să se îmbine.

Mihaela Moşneanu

Face mila goală pe ea şi împute
omul cu mângâieri unsuroase de fals
spoind cu vorbe mieroase
scoase din verbul a ajuta cu una după cap
acolo de unde te-aştepţi mai puţin
când necazul se despoaie prin cuvinte
de tot şi sufletul se uşurează şi-i e
mai bine ceva timp până-n clipa
în care află că batjocoreala mânjeşte
sporind amărăciunea şi dezamăgirea.

Aşa se prinde din zbor învăţătura
numărul unu din zilele noastre
cea în care încrederea trebuie să fie
ciopârţită pân' la ţesătura sufletului
prins între bine şi rău de unde
alegerea bolovănoasă e greu de mutat
în stânga sau în dreapta.

Mihaela Moşneanu

marya - desen realizat de elya - internet

În momentele lor se bucură lacrimile
în prelingerea şpagatului reuşit
pe obraz pe-o rază unde sufletul îşi
extinde grafica de unde se poate distinge
în ceaţă lumina printre culorile simţurilor
ce-l ridică sau îl coboară fără precedent
până când se spală de suferinţe
dar când se opresc apar cicatricile.

Şi-apar una plus una plus două
plus trei şi se-nmulţesc întruna...
pe înmulţirea lor se-aşează şirul lacrimilor
care se usucă pe crusta cicatricilor
apoi când vor să plece iar în şpagatul lor...
nu mai pleacă rămân să-şi facă
o grafică pe care n-o vede nimeni
decât Dumnezeu şi însuşi sufletul.

Mihaela Moşneanu

Ştiu c-ai avut un accident dar nu ştiu exact când
îmi amintesc vag perioada în care ţi s-a-ntâmplat
această nedumerire pentru mine şi nepăsare pentru tine
ce-mi ascute gândurile şi-mi săgetează prin suflet ori prin carne
dar nu contează că oricum nepăsarea ce te-mbracă în
armură e aşa de... rece? nuuu!
nici măcar răceală nu are şi-a trebuit să te muţi
în alt cartier îndepărtat acolo unde eu nu am cum
să ajung decât cu un gând înjumătăţit din
imaginaţia mea care nu are de-a face cu realitatea ta.

Daaa! cred că aşa îi voi spune accidentului
,,nepăsare'' ce toarce mai rău ca o pisică
prin mintea ta sau sufletul tău
dar nu te voi învinovăţi de ea, nu! la ce bun?
nu ai nicio vină că în cartierul îndepărtat de-al meu
acolo unde te-ai mutat îţi place atât de mult
fiindcă realităţile noastre privesc în sens invers
întinzându-se în zare ca două paralele.

Nu-mi rămâne decât să privesc uneori paralelele
astea şi să-mi amintesc că odată nu chiar aşa de mult
au fost două linii ce s-au intersectat prin cartierul
meu tot accidental şi mă gândesc că pe-atunci
accidentul s-a numit ceva frumos dar fără nume.

Mihaela Moşneanu

Tresare soarele când ceasul dimineţii
îl îmboldeşte şi se-apucă să-i ciupească razele
care-ncep să tremure văzând cum noaptea
se-ndepărtează cu paşi siliţi trăgându-şi
pledurile înstelate noroase ploioase
că pe cel desenat cu luna e cel mai greu
de urnit datorită eclipsării sporadice.

Dansul razelor începe cu paşi uşori
pe-o linie de cer apropiată de pământ
acolo unde apele şi munţii se-mbrăţişează
în zarea-ndepărtată prinsă din zborul
privirii ce cuprinde imaginile pentru
a le picta cu pensulele memoriei
pe spiritul dornic de frumos şi de fantastic
de-acolo de unde se nasc întrebările
fără răspuns şi simţurile se trezesc vioaie
prin suflet şi trupul îşi ia avânt spre viaţă.

Nu se vede nimic prin răsăritul soarelui
decât razele care-ncep să dansese
lumină din ce în ce mai mult
pământul se-arată în toată splendoarea lui
cerul vorbeşte şi el despre culoarea sa
dar nimic din ce are omul de-a fi fericit
de făcut sau de pătimit nu-i spune
ce-i va aduce ziua ce tocmai se-arată.

Totuşi aburii seducători al unui ceai sau a unei cafele
sunt un început în incursiunea clipelor
ei lui lor ce se vor intersecta în acelaşi timp dar
care vor aduce fiecăruia dintre noi ceva
alte bucurii necazuri sănătăţi boli etc.

Mihaela Moşneanu

Nu ştiu pe unde s-au scris mii şi milioane
de texte alambicate nevăzute dar trebuiau
să fie sigilate pe viaţa noastră
în anumite clipe alese şi culese pentru
a ne fi dăruite mai devreme sau mai târziu
să fie compunerea sufletului şi trupului
unde carnea şi sângele se-mbrăţişează.

Mă gândesc că toate au fost şi sunt posibile
deşi distanţele dintre oameni şi locuri
îţi aruncă-n faţă imposibilul răutăcios
care îţi flutură steagul blestematei neputinţe
ce te schilodeşte prima oară pe dinăuntru
apoi se-ntinde ca o plapumă pe trup
vătămându-ne zilele şi scăzându-le.

Aşadar posibilul şi imposibilul se joacă
veşnic ping-pong cu destinul nostru
făcându-l şugubăţ de-acolo de unde nu ştii
ce-ţi aduc clipele viitoare când cele
trecute şi prezente te-au făcut sau te fac
întruna să te-aştepţi la orice şi oricum.

Mihaela Moşneanu

Mulţimi de frunze colorează vântul
şi clatină crengile copacilor,
în fiece an face pe savantul
trăgând după el şiragul norilor.

Iritându-se pe a lor culoare,
se mai răzbună norii din când în când
pe capriciosul vânt ce nu îl doare
de flori, de frumuseţea verii, nicicând.

Neavând încotro, se-ntovărăşesc
ploile şi rafalele vântului
atunci când picioare grăbite păşesc
pe frunze dăruite foşnitului.

Draga vară, ciocnindu-se de toamnă,
s-a ferit apoi de furia bruscă,
dându-se la o parte ca o doamnă,
regretând că totul, acum se uscă.

Dar nici bine n-a ajuns coloratul
anotimp capricios cu mantia lui,
că păsările se rotesc de-a latul,
căutându-şi drum pe 'naltul cerului.

Şi cum pământul este acum vraişte
de-atâtea frunze şi multe vârtejuri,
se-apucă omul s-adune în traiste
recoltele să le ducă în beciuri.

Pătura groasă a toamnei se-aşterne
frumoasă şi rece printre ploi şi vânt,
o rază de soare încă mai cerne
din restul de vară, rămas pe pământ.

Mihaela Moşneanu

Se scuipă pe capete
vorbe încâlcite pentru alţii
care le-au auzit doar c-o ureche
pentru că cealaltă era ocupată
cu o cască de telefon performant
în timp ce o oarecare aplicaţie
le înjumătăţea perceperea corectă
a ceea ce se vrea a înţelege şi de-aceea
au răsărit pe ici pe colo bârfe şi-apoi
au început să-nflorească pe-o ramură
imensă noduroasă şi puturoasă.

Ramura se numeşte prostia întruchipată
căzută de pe un trunchi al ignoranţei
intenţionate pentru că răutatea şi invidia
taie-n bucăţi inteligenţa şi-o împrăştie
în aer printre stropii de ploaie sau prin
vâjâitul vântului ce aruncă în toate direcţiile
putregaiul gândurilor urâte care nu suportă
lumina şi dansul razelor de soare.

Se înmulţesc bârfele scuipate până fac
clăbuci transformându-se în flegme
din ce în ce mai mari şi mai greţoase
pentru timpanele sănătoase care le-aruncă
pe limbă şi de-acolo alunecă precum
apa de pe o cascadă neîntreruptă dintr-un
izvor ştiut şi misterios în acelaşi timp
jucându-se cu neştiinţa celor avizaţi
în lumea plină de conştinţe jerpelite
de minciuni invidii răutăţi care mai de care
mai bizare şi inexplicabile.

Şi-aşa hora bârfelor face cerc în jurul
tuturor fără să conteze de unde şi până unde
s-au pornit primii paşi de joc îndrăcit
căzând pe capete mai mult nevinovate
că cele vinovate ţin hăţurile strâns în chingi
pentru a supravieţui
cu orice preţ sau scop ce-i definesc
în concepţia lor ca învingători.

Mihaela Moşneanu