Nu-ţi mai spun nimic, am vorbit prea mult
în gândul meu de când te-am cunoscut,
şi-aşa sunt vorbe pline de tumult
din iubire, să-ţi fie mare scut!

Nu-ţi mai spun nimic, că nu are sens
să mai întrebuinţez cuvinte
ce fac gălăgie fără consens,
că povestea lor, sigur dezminte.

Nu-ţi mai spun nimic, vreau să te privesc
indiferent de e soare sau nori,
cu două lacrimi ce-ţi spun te iubesc!
dintr-un ecou ce transmite în zori.

Nu-ţi mai spun nimic, ploaia şi vântul
zidesc gânduri şi dorul de tine,
strigă fără să se-audă cuvântul
meu pe golaşele serpentine.

Nu-ţi mai spun nimic, zii tu mai bine
ce-ţi vine din spatele privirii,
şi ce vei zice, să se îmbine
cu taina din golul nemuririi.

Nu-ţi mai spun nimic, imposibilă
iubire din razele de soare,
de unde viaţa e palpabilă
pentru mine, pe orice cărare.

Mihaela Moşneanu

Pornesc clipele la drum când răsăritul
se ţine de mâini cu razele ce fac sandwich-uri
cu ingredientele vieţii pentru pământul
călcat de picioare agitate în fuga după
nevoi şi ţeluri prestabilite de nu se ştie când
deşi creierul care le conduce automat
crede că de-aseară sau de câteva secunde
şi-i le-a plănuit şi le vrea înfăptuite pe loc.

Oarbe şi libere merg o dată cu
lumina şi-ntunericul lor fără să simtă
trăistuţa găurită pe care o duce fiecare-n
spinare fiindcă pe măsură ce călătoresc în timp
curg mereu pe-acolo evenimentele ce
marchează viaţa oamenilor şi-a Pământului
întodeauna flămând de istoria veşnic
de acum şi de demult de unde memoria
strigă-n gura mare că s-a-ntâmplat şi jocul
va continua fără precedent şi necondiţionat
de ceea ce-şi doreşte umanitatea şi poate
extratereştrilor care ne urmăresc dintr-un colţ
de OZN sau de spaţiu vecin nebănuit
li se pare amuzant trist sau interesant ce
puhoiul clipelor ne dau fără nicio înţelegere
cu timpul tatăl cel mare al clipelor.

Se perindă pe lângă noi şi spaţiul lor
nu al nostru nu trec pentru ele
deşi habar n-au de vreo treabă cu ce aduc
oamenilor fiind doar nişte mesagere ale vieţii
ce clocoteşte intens în carnea şi sângele ei
de unde natura o ţine în miracolul
înălţat din ţărâna care o înghite mereu
de parcă ar vrea să-i arate reversul
unei monede cu cap şi pajură ca un joc
ai fost eşti şi până când vei mai fi?

Bezele din zbor pe simţite cu indiferenţă prin
faţa nasului nostru al Soarelui şi-al Universului
împrejmuind viaţa moartea totul şi nimicul
din urma cărora se naşte întodeauna câte ceva
ce dă sau nu o cauză de susţinere sau pierdere şi nici
măcar nu ne gândim la ele vreodată doar
ne bucurăm triumfăm plângem suferim printre
bobârnacii pe care ni aruncă în graba lor.

Mihaela Moşneanu

Despre IUBIRE s-au scris multe, se scriu şi se va scrie în continuare, până la sfârşitul vieţii pe Pământ. Tot ce voi scrie acum, vor fi doar păreri personale, deşi nu sunt sigură că acestea
vor părea cititorilor mei, şi originale. Nu ai cum să minţi atunci când acest cuvânt îţi stăruie în suflet sau printre gânduri, pentru că dacă ai încerca acest lucru, l-ai minţi prima dată pe Dumnezeu, şi-apoi pe tine însuţi.
Acum e adevărat, omul, de multe ori se minte pe el însuşi, din varii motive care îl ajută să se justifice faţă de vreo iresponsabilitate faţă de oameni, de mediul înconjurător sau dintr-o inconştienţă care provine dintr-un scut de apărare faţă de tot ceea ce-l deranjează sau nu-i convine, indiferent de situaţiile în faţa cărora este pus de soartă sau de ceea ce intreprinde în viaţă. Şi se tot minte el până când într-o bună zi ,,se loveşte singur de pragul de sus şi nu mai există cale de întoarcere'', trebuind să recunoască în sinea sa acest adevăr, chiar dacă nu are curajul să-şi asume asta în faţa apropiaţilor sau a cunoştinţelor. Dar cum am spus mai devreme, pe Dumnezeu nu ai cum să-L minţi, pentru că El ne cunoaşte mai bine decât ne vom cunoaşte noi înşine, vreodată! Şi în momentul în care cineva îşi recunoaşte lui sieşi că o minciună sau mai multe minciuni nu sunt decât o înşelătorie proprie, atunci Domnul îl trage de mânecă şi îl priveşte, avertizându-l blând că ,,trebuie să coboare cu picioarele pe pământ''.
Aparent, poate o să spuneţi că mă îndepărtez de la subiectul meu principal, IUBIREA, dar nu este aşa, pentru că tot ceea ce face sau simte omul, este datorită acestui mare sentiment din care suntem făcuţi, fiindcă însuşi Dumnezeu a făurit viaţa din IUBIRE.
Aş spune că este cel mai mare sentiment sau simţământ! Şi nimeni, şi nimic pe lumea asta nu-l poate opri, în ciuda vicisitudinilor vieţii care îl încearcă pe om de-a lungul timpului care îi este hărăzit de bunul Dumnezeu pe Pământ. Deşi avem impresia că e o pasăre care zboară, când prin preajmă, când îşi ia zborul şi se-ndepărtează, totuşi, nu este aşa. Ea se află în fiecare suflet din lumea asta, în oameni, animale, plante, în ape şi munţi, în cerul de unde Universul Domnului ne veghează, indiferent de cum se întoarce roata în viaţă, pentru fiecare dintre noi.
Îl simţim şi-l dăruim fiecare, din tot sufletul, atunci când iubim fără nicio reticenţă, măcar o singură dată în viaţă, pe cineva care ni se pare ca rupt dintr-un rai închipuit de noi înşine, pentru că atunci când iubeşti cu toată fiinţa ta, eşti capabil să ajungi să te sacrifici din toate punctele de vedere, doar ca să-l faci pe omul iubit, fericit şi împlinit. Şi asta vine dintr-un colţ de rai, pentru că sufletul omului, atunci când iubeşte în acest mod, chiar se transformă în aşa ceva. Ce poate fi mai frumoasă şi mai puternică decât IUBIREA ADEVĂRATĂ, pe lumea asta?
Sau de cele mai multe ori, omul dăruieşte IUBIREA, umbrită de egoism, pentru că prima dată se iubeşte pe el însuşi, şi-şi doreşte prea mult să-i fie bine. Dar asta nu înseamnă neaparat că nu iubeşte, ci din contră! Majoritatea oamenilor o ciopârţesc pe alocuri, din neştiinţa de a o preţui, datorită lipsei de educaţie, a lipsurilor materiale, ceea ce-i face să uite de Dumnezeu, de credinţă, şi să se dea de partea Necuratului, fiind ferm convins că ,,decât să fii prost, mai bine să fii al dracului''. Unii recunosc în sinea lor la un moment dat că greşesc, alţii, niciodată! Şi cei din urmă sfârşesc rău, întodeauna! Pentru că IUBIREA învinge de fiecare dată, chiar dacă nu imediat, şi peste o sută de ani îşi arată puterea pe care o are în sufletul omului şi faţă de viaţă.
Aşadar, din IUBIRE se nasc celelalte sentimente, răutatea şi invidia, pe care eu le consider simţăminte secundare, pentru că din ele se face o compunere îngrozitoare, numită Ură. Ura, cea care compune răul şi-l împarte peste tot, murdărind frumosul şi binele IUBIRII, cu zeama ei de potroace puturoase, ce pute a minciună, hoţie, tâlhărie, viol, crimă, moarte.
Oameni buni, nu uitaţi de IUBIRE! Nu contează cât de mult sau de puţin IUBIŢI! Atâta timp cât nu uitaţi de IUBIRE, şansele devin minime de-a vă da de partea Necuratului şi de-a Urii! Sau mai bine-zis, chiar dacă IUBIŢI din interes, nu uitaţi că tot ce intreprindem în viaţă, are o limită. Şi limita asta este întodeauna condiţionată de scrupule, care pun mereu stavilă Urii sau cel puţin, răul făcut nu e chiar atât de rău.

Mihaela Moşneanu 

Te vreau atunci când ziua
se sărută cu noaptea şi se-mbrăţişează
la locul obişnuit din fiecare zi
de când s-au născut şi s-au iubit
ca două surori bune ce erau
dar fiindcă amândouă s-au îndrăgostit
de acelaşi Soare şi s-au
certat şi s-au urât degeaba pentru că
făt-frumosul nu a iubit-o pe niciuna
ele se-ntâlnesc pentru a dăinui culoarea lor
pe Pământ după capriciile timpului.

Te vreau atunci când amurgul
se-nfăţişează în faţa Soarelui care îşi
strânge în tolbă razele pregătindu-se
de plecare pe drumul cerului
să răsară pe alte meleaguri ale lumii.

Te vreau cât ţine lumina zilei
cu seninul cerului strălucitor ori
brodat de nori de răpăiala ploii şi-l rog
pe vânt când ajunge să te găsească să-ţi
şoptească vorba că mi-e dor de tine.

Te vreau atunci când stolul de stele
se îmbulzeşte pe cerul nopţii
în sclipirile lor ce-arată
surplusul de taine ale Universului
care nu vor înceta niciodată
să-şi ţină voalul colorat
pentru a nu li se vedea feţele.

Te vreau oricând să-mi fii alături
să uit că există timp şi spaţiu lângă
mine şi-n afara mea pentru a nu
vedea sau simţi paşii şi tumulturile
pe care le văd şi le simt când
eşti departe de mine.

Mihaela Moşneanu

Stau şi mă gândesc la poezie
s-au înmulţit stropitorile
de fel şi fel de cuvinte
care mai de care mai sofisticate
compuse din figuri de stil şi metafore împăunate
cu încărcătură să blocheze minţile unor
cititori dornici de-a prinde din zbor
harul de-a scrie cât mai mult
pentru a se agăţa de sfoara faimei
contemporaneităţii fără să
observe că pe alocuri e înnodată
de compromisuri ce se îmbulzesc
pe la spate prin semne.

Nu-i vreun mare bai că se
scrie din ce în ce mai multe versuri
să se scrie clasice sau libere
să citească iubitorii ei orice e vers
dar să nu fie înrămată poezia
pentru a de veni o tabloidă de neatins
n-o înrămaţi dragi poeţi
să ne-o scrieţi câte un pic
încă un pic şi tot aşa apoi stropiţi cu ea
peste toate sufletele ce-o iubesc şi vor
s-o aibă de amintire din care să
răsară fiori de plăcere.

Mihaela Moşneanu

Aşa un ,,chef de chef'' mi-a venit
să stau la taclale cu timpul
să-i spun câteva vorbe
nu prea multe că nici măcar
el însuşi nu are timp
deşi numele lui este acesta.

Ce bizar şi haios sună!
Timpul n-are timp!
Ha ha ha! Ha ha ha!
Doamne ce mai râd de mine
însămi când mă gândesc
la cheful ce mi-a venit în
minte şi mi-a năpădit
mintea şi sufletul!

Dar las râsul să plece din
mine şi aud cum amintirile
mă strigă şi văd cum îmi fac cu mâna
unele îmi zâmbesc
sunt şi câteva care se prăpădesc
de râs ţinându-se cu mâinile de burtă
altele ce nu ştiu a râde fiindcă
privirea li se pierde printre tenebrele
pe care le credeam acum
nivelate drept şi asfaltate sub tălpi.

Aşadar îl întreb pe Timp
Ce mai faci?
la care răspunde în Eu
undeva printre printre amintirile
vii şi zburdalnice că
Nimic! Doar trec!

Mihaela Moşneanu

De când se ştie omul pe pământ îl înţeapă
singurătatea pe care o coase şi-o descoase în
toate felurile sperând că poate dă de capătul aţei
s-o bage în gaura acului să-şi coase modelul său
floral de nori albi aşezaţi pe un cer senin nestatornic
de unde soarele nu lasă pe nimeni singur şi totuşi
nu vrea să se plângă fiindcă e ceva
care face parte din el din tot ce e viaţă.

Câteodată îl înţeapă doar un spin
are impresia că i se face o injecţie-n piept
alteori mai mulţi spini ascultând
cu atenţie avalanşa de putinţă sau neputinţă
că aşa-i ea ca o fată mare ce-şi aşteaptă
rândul de-a fi luată de nevastă de-un făt-frumos
dar vina ce-o poartă e că-i şi pretenţioasă
că fătul ăla frumos pe care şi-l doreşte
nu seamănă cu vreunul din aceia ce-i cunoaştem
din poveşti sau din vise de fetiţe inocente.

Păi nici ea habar n-are cu cine şi-ar dori
să semene cum să fie că mereu e mofturoasă
în mijlocul vieţii sau pe marginea ei de unde
misterioasa moarte o pândeşte cercetându-i
gradele de temperatură ce-o ard ori o îngheaţă
până acolo unde lacrimile se usucă dar nu-ncetează
să oprească ofurile sufletului care se ridică în sus
apoi cad în adânc şi-apoi iar se ridică şi iar cad
jucându-se ping-pong cu zilele noastre.

Şi-i caută fizionomia şi înfăţişarea încontinuu
deşi adevărata pereche a singurătăţii nu-i un făt
ci tot o fată frumoasă numită fericire care nu există
decât în sufletul omului şi nu se vede decât
din iubirea ce-o poartă fiecare în suflet fiindcă dacă
omul îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe el însuşi
atunci poate să vadă că nu e chiar atât de singur.

Mihaela Moşneanu

Mă-ntreb, oare, i-ar părea rău cuiva, dacă nu mi-aş mai posta scrierile aici, pe Cronopedia?

Am zărit astăzi o florărie cu uşa deschisă
de unde mirosurile îmi îmbătau simţurile
fără alcool şi m-au magnetizat să intru
să le văd culorile şi formele minunate
unele erau în ghiveci aşa de mândre
de-ţi luau ochii şi respiraţia altele
erau tăiate şi-nfăşurate în celofane
legate cu fel şi fel de fontiţe vii ca viaţa.

Lumea iubirii m-a înconjurat acolo din toate părţile
de mi-a venit cheful de-a iubi pe toată lumea începând
de la oamenii buni sau răi frumoşi sau urâţi
prieteni sau duşmani - nu contează - până la toate
animalele iarba cerul şi absolut tot ce te-nconjoară
natura fericirea şi nefericirea fără să-ţi pese
că te bucuri ori că te doare pe-afară pe dinăuntru.

Văzându-mă încătuşat printre acele minunăţii am
luat-o de la-nceput cu gândul spre părinţi şi continuându-mi
gândurile spre copii fraţi neamuri prieteni
mi-a venit ideea de-a cumpăra mai multe flori tăiate
dintre cele mai frumoase şi mirositoare
dar nişte spini ai unor trandafiri mi-au înţepat
palmele prin celofanul sensibil şi m-am
enervat rău din cauza asta încât am uitat fără
să vreau pentru un moment de extazul
care-mi cuprinsese întreaga fiinţă şi-atunci
a sărit iepureşte-n sufletul meu o îndoială care
m-a lăsat fără aer şi m-a-nţepat direct în cord.

Mi-a venit o întrebare ce mi-a ciuruit
mintea şi sufletul - ambele bucuroase
de superbele buchete pe care le pregătisem
să le dăruiesc - că florile acestea le-au tăiat nişte
persoane cu pricepere pentru vânzare pe care nu le
cunosc şi nu le voi cunoaşte niciodată dar
dacă acele flori ar fi fost în locul meu şi-al celor la
care m-am gândit când le-am cumpărat
de unde ne-ar fi tăiat ele pe noi?

Mihaela Moşneanu

Nu-i mai place-n locul acesta unde
întunericul s-a aşternut ca o perdea
întinsă la o fereastră pe care n-ar putea s-o
zărească nici dacă ar folosi o lupă pentru a
vedea dacă are geamul curat să poată razele
s-alinte viaţa-n voie aşa cum mereu le place.

Necazurile îl trag dintr-o parte să-i acopere faţa
trăgând de sprâncenele care-i încruntă privirea
durerea fizică îl trage din cealaltă parte de unde
şuvoiul lacrimilor înnăbuşite mai picură uneori
pe panta obrazului încrustat ba de una ba de alta
astfel încât culoarea neagră se-ndeseşte
tot mai mult şi mai mult până când...

Închide ochii şi îi strânge până-l dor
apoi le slăbeşte strânsoarea
până când închiderea ochilor devine
portocalie... seamănă cu o lumină...
ce limpede este lumina aceasta!

Şi din spatele luminii sunetul
unei melodii îi pătrunde-n minte
şi-i redă imaginea unui dans lin la-nceput
apoi uşor se-nteţeşte până când dansul devine
vioi şi lumina îl înconjoară şi-i pătrunde-n suflet
printre aripile melodiei ce-i naşte
un fir de speranţă de unde întoarcerea
feţei spre Domnul îl priveşte aşa de frumos!

În timp ce aripile se-ntind spre dans şi-i umple
sufletul de bucurie perdeaua întunericului
se destramă fereastra-ncepe să se întrevadă şi razele
soarelui dansează vizibil cu viaţa lui.

Mihaela Moşneanu

Aleargă lumea pe afară
printre tertipurile timpului
ce fac din când în când gargară
pe alocuri pe unde faptele
îndreaptă sau strâmbă
încrederi respecte principii
hrănindu-se cu îndoieli şi lacune
ce nasc prejudecăţile
ce se-agaţă de minţi rătăcite
în curbele destinului.

Aleargă sufletele agăţate
de gânduri şi sentimente prinse
printre dorinţe şi idealuri
concepute sau preconcepute
dintr-un bine pe cale de dispariţie
dar dintr-un rău ce s-a-ntins
mai rău ca o floare agăţătoare
splendid colorată de departe
puturoasă din apropiere
să-nfăşoare exterioarele până-n
nevăzutele cu ochiul liber
simţite şi nesimţite.

Aleargă lumea şi sufletele
îmbrâncindu-se sau bâtându-se
între ele pe interese fără mijloace
convenite pentru scopuri bine
definite şi ţintite acolo unde convenienţa
e stabilită de preferinţe şi reguli
condiţionate şi impuse
de legile tăcerii şi-a indiferenţei
de unde cresc gheţarii susţinuţi
drepţi şi mândri în centrul sufletelor
de obscuritatea misterioasă
a fiecărei capacităţi mintale.

Mihaela Moşneanu

Şi-au început norii crosul pe cerul singuratic
că le-a trecut prin minte un gând şugubăţ
prea mult e mângâiat de razele soarelui ce nu
ştiu altceva decât să valseze în paşi de lumină
ia să-i înecăm puţin corăbiile atâta timp
cât Domnul ne dă voie să ne facem de cap!

Aşa s-au spart ei în două-trei şi-n mai multe
bucăţi de stropi mai mici sau mai mari
- fiecare după mărime şi chef - şi-aşa a-nceput
cerul să plângă spre fericirea norilor printre
tunete şi fulgere când se spală pământul şi ţărâna
acoperită de iarbă flori şi de toate cele.

Copacii strigă-n cor din crengile pline
- unii mai slabi de înger se dau bătuţi şi cad
peste case sau pe unde-apucă -
ploaia se transformă-n râuri ce curg la vale
peste întreaga viaţă cutremurată
din rărunchiul sufletului care doare
în vorbe deşarte până-n tăcerea care cuprinde
speranţa că poate nu-i spală viitura
toată truda şi sudoarea căzute pe munca lui.

Şi totuşi e prea murdar pământul
trebuie făcută curăţenie pe el şi-n suflete
ca omul să se trezească odată şi să dea
la o parte invidiile şi răutăţile care-i mănâncă
puţin câte puţin din conştinţa ce-i tot mai mică de la
o zi la alta în care are mai mult sau mai puţin
în timp ce dorinţa de-a avea creşte încontinuu.

S-au spart norii furioşi şi bucuroşi de
viitura ce trage din răsputeri de tot şi toate
unele pleacă pe ape la vale sau în deal
altele rămân în braţele apelor ce cuprind
lacrimi şi nimicirea ce strigă-n ecou
de unde numai eternitatea o aude.

Mihaela Moşneanu

M-am născut într-o zi oarecare
într-una din primele ore ale zilei
nu mai contează minutul sau secunda
dar Cineva mi-a trimis o adiere
uşoară de aer necondiţionat
cu miros de carne şi sânge în fierbere
şi-am ţipat cât m-a ţinut gura
de unii au înnebunit de bucurie şi-au râs
cu lacrimi de fericire alţii de mirare
acum nu cred să se fi întristat careva
de venirea mea aşteptată de mama şi tata
şi nu mai ştiu sigur de cine-n lumea asta
mare şi plină de bune şi rele.

De-atunci am tot sărit coarda destinului
când oboseam mă mai împiedicam
de ea sau chiar cădeam şi impactul
cu pământul mă ştampila prin diferite
părţi ale trupului şi sufletului însemnate
de dinainte de-a veni printre mulţii semeni
care şi ei au venit la fel ca mine pe-aci
na bine! fiecare la vremea lui că Domnul
îşi are ordinea Sa prestabilită.

În prezent sar încontinuu această coardă
când cad când mă ridic cu semne vizibile
pentru puţini şi invizibile pentru mulţi
dar n-are prea multă importanţă
important e că nimeni nu întreabă
unde sunt? că eu sunt pe baricadă
chiar dacă de la naştere sunt logodit
cu singurătatea care aşteaptă
acordul conştiinţei mele de-a
mă căsători sau nu cu ea.

Mihaela Moşneanu

Lasă-te trecutule de săpături
în prezentul veşnic trecător
cu pasul mărunt printre clipe
ce calcă sacadat pe minute
pregătindu-se de start
în micul spaţiu al orelor
ce se-aruncă mereu să-noate
în lumina şi-ntunericul
zilelor cu soare sau intemperii
atmosferice şi interioare
paşnice sau cutremurătoare
prin oase şi suflet.

Întinde-ţi spinarea pe sub
paşii noştri şi mai lasă-te
bătătorit de tălpile noastre
că ele nu mai vor să calce pe
bătăturile tale care împung
ci pe linia orizontului
unde sufletul îşi doreşte
să-şi trimită gândurile
prin privirea săturată să-ţi
privească găurile compuse
din ofuri şi suferinţe
ce nu aduc decât nori peste
raze stele şi lună.

Aleargă trecutule în spatele
omului sătul de tine
până deasupra înălţimii sale
de unde aura iubeşte
culorile vii ale vieţii şi-ar vrea
să-şi limpezească nuanţele
obscure datorită avalanşei
de trăiri trase de pe-o zi pe alta
până unde prezentul plictisit
de-atâta rutină vrea să
iasă din circuitul tău care-l
îngrădeşte şi-l leagă-n lanţuri.

Du-te trecutule-n pustiuri
să se mai chinuie şi ele
cu goliciunea lor veşnică
de care nu se scapă niciodată
că sigur te va iubi mai mult
decât omul care nu te mai vrea-n
albumul amintirilor ce-l toacă
mai abitir ca maşina de tocat carne
macerându-i în fiecare zi
câte-un pic din cordul lovit
de câte-o plesneală scurtă de-a ta
ca un bobârnac după ceafă
răsărit din adâncurile tale.

Mihaela Moşneanu

          Ropotul ploii păcănea în geamurile închise ermetic, pe care locatarii avuseseră grijă să le-nchidă, în timp ce norii se dezlăntuiseră învrăjbiţi între ei din cine ştie ce motiv, pe care numai Dumnezeu îl ştia. Deşi era după-amiază, furtuna ascunsese în sufletul ei lumina zilei şi aveai impresia că seara îşi grăbise paşii, de parcă ar fi fost nevoită să încheie vreo socoteală cu omenirea şi natura. Fulgerele îşi întindeau sacadat şi zgomotos elasticul luminos pe masa întunecată a vremii. Ploaia era aşa de fericită de scurgerea norilor, încât se arunca pe pământ cu o poftă nesăbuită de-a îmbrăţişa cu ardoare iarba şi ţărâna, chiar dacă prima oară îşi zgâria stropii abundenţi de clădiri, copaci, bănci şi alte corpuri statice montate de mâna omului, peste tot. Aproape jumătate de oră, oamenii ascunşi în casele lor sau în alte clădiri, tresăriră de fiecare dată când fulgerul exploda, când aici, când colo, gândindu-se cât de îndepărtată sau apropiată este clipa în care tabloul viu din spatele ferestrelor se va transforma în celălalt tablou, cel cu cerul şi pământul luminat de razele soarelui.
          Şi totuşi, la un moment dat, nu se ştie pe unde, vântul sări peste un pârleaz nevăzut şi începu să danseze lin, cu crengile copacilor şi cu întrega zonă. Lumina fulgerelor dispăru ca prin minune şi întunecimea norilor se cutremură câteva clipe, şi când adierea vântului se înteţi, începu să se rupă şi după aceea, ploaia se transformă în stropi rari. Întunecimea norilor se risipise aproape de tot, şi din spatele ultimelor ei urme, se ridicară mândre şi victorioase, culorile curcubeului, ca o coroană regală, ce avea să îmbrăţişeze în timp, razele şi lumina soarelui.

Mihaela Moşneanu m

Cauţi şi cauţi printre clipe s-ajungi
din urmă tot ce sufletul îşi doreşte
de-acolo de unde josul doare până-n
oase şi scormoneşte în măduvă
de-ţi mănâncă din liniştea nedumerită
de ce e deranjată de tumultul gândurilor
cărora nu le place să stea la un loc ci numai
să bâzâie ca nişte muşte de colo-colo.

Dintr-o parte te trage dragul
dictându-i inimii ce să faci
nu contează de e bine sau rău
când sari pârleazurile până la iubirea
vieţii care-ţi motivează existenţa
din altă parte te trage banul de mânecă
ademenind mereu câte un pic
cu poftă până când greaţa din cauza
strădaniei de-al înmulţi încontinuu
îţi înăbuşă sclipirea din ochi
în spatele unui zâmbet crispat
ce se vrea a fi necitit de privirea altora
care doar râvnesc la o şuetă straşnică
fără să bănuiască cât de tare te-nţeapă
bătăturile din palmă şi efectul vremii
reci sau caniculare în oase şi dincolo
de glumele şi râsetele ce le provoci
în jurul tău.

Căutarea ţi-e lupta de-a dobândi
fericirea şi banii totodată
miezul existenţei tale în timp
ce lupii din gânduri te-aleargă printre
bucurii puţine şi îngrijorări multe.

Mihaela Moşneanu

Cunoscutul oamenilor se plimbă ca o gazelă
cu picioarele zvelte în fața necunoscutului priponit
în gura larg deschisă a unei dezabilități
cu un picior atârnat sau cu amândouă în cuierul unui
stop condiționat de-un destin resemnat undeva
dintr-o aruncare a două zaruri la-ntâmplare
prin viețile premergătoare cu semne de-ntrebare.

De multe ori plimbarea se transpune
în alergare sau în poziţii graţioase cunoscute
fiind imagini absolut normale care se reflectă
în vizualul uman în timp ce stopul despre care
spuneam adineaori îşi trage opreliştile
prin lama unei coase ce taie-n sufletul altora
fiindcă nu se pot plimba nici alerga sau să stea-n
orice poziţie oricât şi-ar dori din hăul nădufului.

Lupta picioarelor dintre cunoscutul şi necunoscutul
paşilor se duelează-n tăcerea surdă din spatele
zgomotelor de-afară dinăuntru sau de oriunde
în lumea noastră a lor nu contează decât că
amândouă pot fi ştiute sau neştiute
deşi pe unde te uiţi le poţi vedea mereu
dar fără să le conştientizezi realitatea.

Mihaela Moșneanu

imagine: Elian Băcilă

Când întunericul își varsă lacrima neagră
pe drumul razelor de soare
dorind să astupe bucuriile vieții
pe unde pașii oamenilor se rătăcesc
lăsându-se prinși în capcanele
împrăștiate de soarta jucăușă printre
crengile copacului fiecăruia
de unde unele frunze se regenerează
altele se ofilesc și alunecă lin
să mângâie iarba și țărâna ce-și dorește
mereu tributul pentru călătoria
în necunoscutul pe care l-am cunoscut
cândva dar amnezia totală ce
ne-a-nvăluit de când ne-am născut
nu vrea să-nlăture sub nicio formă uitarea
adu-ți aminte omule că lacrimile tale
luate de mână cu rugăciunea
îl fac pe întuneric să deznădăjduiască
până când culoarea sa se deschide
încetul cu încetul și din spatele său
lumina înaintează pas cu pas
până revine lângă tine și pătrunde
până în adâncul ființei tale.

Mihaela Moșneanu

Din mijloc de oglindă răsare un chip
seamănă prea mult cu al meu
când mă uit mai bine cred că-i drăguț
na! acu' doar n-o să zic că este urât
nici c-ar fi frumos c-ați zice că
mi s-au înecat lăudătorii prin infatuare
așa că stau pe-un scaun și-l privesc fix
să văd ce impresie îmi face
de răul gândurilor care mi se plimbă
pe la spatele lui.

Cred că-i binișor ce-mi arată oglinda și toată
lumea am impresia că-i de-acord cu mine
în privința asta așa că n-are rost să-mi
fac mari probleme din cauza asta
dar ce nu-mi arată și ce văd numai eu
mă face să mă-ntreb oare dacă să mă
recunosc sau nu și cât m-ar recunoaște
ce-i care cunosc numai ce se vede?

Așa gândesc în timp ce oglinzii
îi apar dinăuntru privirii mele
niște zgârâieturi și se-aud niște pocnete
ce-mi zgândăre sufletul la-ntrebările
cine sunt în fața lui Dumnezeu?
cine sunt în fața celor din jurul meu?
atunci când unii mă agrează
alții nu mă plac din motive știute sau neștiute
și altora ce le sunt indiferentă sau inexistentă.

Zgărâieturile pocnesc în zig-zag
întrebările se succed una după alta
neașteptând răspunsurile care e posibil
să-mi placă sau nu, cine știe?
mai bine nu le caut
mai bine mă gândesc cât de capabilă sunt
să mă recunosc mai bine decât o fac oamenii?

Al cui e chipul din oglindă?
Al meu sau al altcuiva?
Pentru că sunt ferm convinsă
că eu sunt cea din spatele chipului.

Mihaela Moșneanu

Nu pot dezlipi o rază din soare
pentru a te-nfășura cu ea pe dinafară
să-ți încălzească ființa pe dinăuntru
niciodată să nu-ți zgârâi sufletul
pe unde te duci sau te uiți
atunci când eu sunt departe
dar chiar dacă nu pot s-o dezlipesc
să te-nsoțească dragule întodeauna!

Nu am cum să-ți cobor o stea
din mulțimea de stele din serile de vară
să vezi numai lumină și-ntunericul
să locuiască într-un ungher de dicționar
în așa fel încât dacă ai dori vreodată
să-l vezi să-l găsești fără definiție
dar visele și speranțele tale
să-ți coboare lin în viață și-n suflet
din oricare pe care-o vezi prima oară!

Nu știu cum să prind frâiele
necazurilor și-a pericolelor iminente
pe care le prinzi în pumni
din colț de minți tulburate de zaruri
aruncate la-ntâmplare
de pe spinarea rulajului de interese
dar fiecare frâu să se deșire
la picioarele tale cu respect!

Nu se poate să-ți fie viața numai roz
de dimineața până seara și invers
așa cum îți doresc în fiecare clipă
dar să nu lipsească măcar un pic din el
într-un colț de iarbă copac sau din
gânguritul păsărilor ce-ți bucură
auzul și vederea în lumina soarelui!

Mihaela Moșneanu