Blog

ziua de naştere a sufletului meu, deşi

îmi gravasem sub piele clipa

să nu o uit,

să fiu

primul. M-am legat de ziua legământului

(re)găsirii noastre,

dar nu a fost deajuns. Acum, am uitat-o

pe a mea. Nu mai ştiam cine e începutul

şi cine e sfârşitul. În ete

întreb şi mă întreb cum e să iubeşti

“chiar şi atunci când nu se poate”.

Cum e să-ţi doreşti

cum eu acum,

pe un glas ascuns

în a suspinelor pungă, lumina iadului

să-mi fie într-un nesfârşit, drog

salvator de semne mute

în gând şăgalnic,

în tot şi-n toate (p

singur, mi-am vizitat viaţa. În colţul buzelor,

se afişa un zâmbet. N-am ştiut de care era.

Vedeam în faţa mea doar victorii. Câştigasem

toate bătăliile cu viaţa,

dar nu,

nu erau ale mele. Întotdeauna, alţii şi altele

se perindau  

cu bucuria

întipărită pe

ştiu de ce ţi-a plăcut lutul acela nemodelat  

şi bătut de vânt în toate părţile. Fumega

albastru. Aşezat pe faleză, la o margine de apă,

l-ai udat cu o lacrimă cât să-l poţi modela.

Ai plecat apoi.

N-ai lăsat

decât fărâme

(din mine)

sub forma lutului. Suf

sună. Îmi beam cafeaua şi el

sună în continuare. Arunc

o privire pe ecran şi văd cum

sufletul îşi sună mintea. Ea

nu

era

acasă. Era plecată

să-l găsească pe el.

Aşa că i-am inchis. Nu erau pe aceeaşi  

undă.    

îmi plângea lacrimile ochilor,

fără cuvinte, zugrăvite pe fereastra

ce-mi împărţea  

înlăuntrul

şi 

nu ştiai

de ce cu mâna aşezată la bărbie,

dezabuream mângâierile ce zvâcneau

în locul acela gol,

unde trebuia să fii tu.

Îl acopeream cu cealaltă mână.      

descoperit o fundaţie de căutare

de suflete. Mă gândeam să-mi depun

actele (necesare). Am luat

foaie

cu

foaie să mi le găsesc. Toate le-am găsit,

doar certificatul de naştere al lui,

al sufletului,

nu.

Mă voi declara nul.     

ochilor străbătuţi de umbrele luminii,

aduc aminte că sufletul a fost odată  

pe acolo. Şi-a legat piciorul cu un elastic

de minte şi a început să zboare cu gândul

de a nu-şi părăsi trupul. I-a plăcut

zborul aripilor intinse,

purtate de vant. A întins (a

aseară că te dor bucăţile de inimă  

răsfirate în tine, peste tot. N-ai ştiut

că toate erau ale mele, durerea era

a mea. Tu, sufletul, ai zburat din ea.

Când te întorci,

să faci curat,

să le strângi pe toate (în forma lor),

să le pui într-o pungă şi

să le

peste umăr cu privirea şi mă-ntrebam dacă

să-mi pară rău că am plecat înşelându-mi

sufletul cu stropii de ploaie,

de pe faleză

sau

că vreau să mă întorc. Dacă ieşea soarele

şi usca lacrimile? Dar, dacă din ele,

pe razele lui,  

ale soarelui, îmi răsare

şi

cr

priponit dorul cu ultimele gânduri

ale minţii. Eu nu mai aveam grai   

să-l strig. Îl ţin legat. Poate aşa,  

o să-i fie şi lui dor de mine. Să vadă

şi el

cum e să te topeşti de dorul lui şi,

apoi sigur că-i va cădea o lacrimă,  

fie şi de sudoarea din e

am greşit. Când am învăţat amândoi

zborul(eu nu aveam aripi, doar privirea),

înşiram în spatele nostru, toate

văile,

dealurile

şi

munţii ce ne ieşeau în cale. Ţi-am zis

să te înalţi

şi

ţi-ai deschis aripile şi eu,

după tine cu privirea până unde înălţimea

me

fiecare an, primăvara, îmi alegeam

(non)culoarea în care-mi vopseam

“gardul”. Acum, nu ştiu dacă a fost

noroc sau nu, dar în timpul în care  

începusem să mă zugrăvesc, la masă,

într-o discuţie (a)prinsă, eram

eu,

sufletul

şi mintea. Eu, pe post de arbitru

intemperiile gândului se luptă acum sufletul

să-şi creadă trupul din minte. Era mai anevoios

războiul lui

Niciodată

cu

Jurămintele cicatricilor strânse

în jurul pieptului, dar (doar) poarta aceasta

am ales-o

să sper

că voi ajunge la capătul drumului

unde mă

se luptă mintea cu sufletul. Şi-au strâns artileria

de gânduri în timp şi aruncă pe câmpul de bătaie,

continuu. Din ce în ce mai des,

(mai) toate cad

în acelaşi loc.

Parcă

ar fi un crater

plin de lacrimi

neplânse de ochi. Împroşcă pereţii.  

Mai scapă câteu

fără bilet în trenul vieţii. N-am ştiut

că-mi trebuie. Gândeam că l-am plătit

când..., dar, din haltă-n haltă,  

se tot urca câteun controlor. Lua

din mine şi avansam  

vagon după vagon

până am ajuns

la locomotivă

şi

conductorul m-a luat la întrebări. Nu

mai

am să bat la porţi închise. E felul meu

de a-mi ridica casa din drumul privirii,

fără pereţi

şi

fără ferestre.

Doar cerul deasupra. Alerg

prin camere(le) dezordonate de timp

să mă găsesc. Sunt la tine oare?

Nu ştiu. N-am găsit cheia sub pat.

Nici tu n-ai uş

în zorii amiezii din ziua ce stă să treacă

şi eu nimic. Doar mi-am stors apa din hainele

ce bălteau pe mine şi m-am scos la uscat.

Aşteptam soarele.  

Da. Soarele

să mă trimită

pe Golgota mea,

să o urc

gol. M-am dezbărat de penele-haine.

Atârnau de mine. Să

mi-am spălat trupul printre aluviunile

ce năvăleau din albia lăsată vie prin digul

fisurat de vreme. Azi, l-am curăţat  

prin înlăuntru de crengile de dinainte

de vremea lor şi înfipte-n mâlul meu. Mâine,  

îmi aştept

sufletul

să merg

cu el

la curăţire. I-a

drumurile tăbăcite de suflet cu mintea

împiedicată la o răscruce

de gânduri când striga

bătăii din piept

să usuce apele

rămase-n ochii

scoşi de degetele orbului

flămând  

(de gura)

de apă.

Împietrit. Bat vântul.