Blog

Din depărtări cu alabastru-n plete
Undesc, pe portative de hermină,
Magnifice acorduri ce se-mbină-
Irumpere de clopoțiri discrete;

Din nevăzute colțuri, ca vrăjite,
Uimiri trezind în inimi tumultuoase,
Mănunchi de note dintr-o liră scoase,
Inundă-n j

E sâmbătă seara, afara e timp urât vântul suflă cu furie,parcă ar dori să smulgă ferestrele și să năvălească în încăpere să o supună furiilor sale devastatoare.Poate privind pe fereastră și văzând cum nepăsătoare îi ignor descătușatele furii, punând

Ca într-un joc de poker mut,
am suferit și am pierdut
când am crezut în absolut.

Destinul hâd, ca un agnost,
m-a-nvățat că n-are rost
să cred în veșnic adăpost.

Nici n-am știut, filosofând,
că viața te împinge-absurd
să muști țărâna, orb și surd.

Când

De-atâţia ani vorbeşte Prutu-aceeaşi limbă,

iar malurile-i înţeleg mesajul dus

de apa care curge în valuri ce se plimbă,

cu unduiri mocnite şi pline de pătruns.

De-atâţia ani vorbeşte-aceeaşi limbă Prutul

şi îşi adună malurile mai aproape,

că

                                     poetului Eugen Axinte, in memoriam

Talentul... dar nu,

nu-ţi voi spune mai mult,

să nu-ţi înflorească

rotundă petala

presărată de fiorul creaţiei,

... când voi păstra pentru mine

numai părţile de vorbire

din glasul ţărâni

Suflete, ai ars 

lumânări în noapte

pe rugul iubirii,

visele deşarte.

           *

Dogoarea-ţi inima-mi topeşte...

topită... plânge ceara,

lacrimi de chihlimbar

rosogolind una după alta

cutezanţa, speranţa,

credinţa, voinţa.

Vorbe nerostite...

Verbe interzise...

Nicio zi
nu poate fi îngheţată în oasele sale,
înoată prin noroi tălpile copilăriei desculţe,
drumul căruţelor se desprinde din realitate.
Caii sunt potcoviţi de gheaţă,
eu îi despiedec şi-i aduc acasă călare,
câmpul înverzit rupe din fiecare zi
plăc

E PRIMĂVARĂ, IAR!!!
acrostih

E primăvară, iar, în a mea clipă,
Lumina-și cerne pulberea divină,
Emir, Pământul, florilor se-nclină-
Nobleței lor, culorii lor –risipă.

Acord cu-ntrilurit de păsărele,
Vivace, cu ecouri cristaline
Omagiază, suflete să-mpl

Seara urcă pe scară, aşteaptă asfinţitul,
geana soarelui sângeră stropi de lumină,
mâinile mele ca la un semn se ridică
în palme se stinge un foc fumegând,
muşchii poartă în ei resorturi întinse.

Degetele apasă pe clapele nopţii.

Setea naşte ape m

Ziua s-a trezit cu noaptea-n cap.

I-a pregătit o cafea neagră şi tare, fierbinte,

să o ţină trează până pe-nserat. Zorilor le-a trântit

în uleiul încins din tigaie, nişte ouă, ochiuri,

soare să fie, să crească mari, să lumineze peste zi

şi eu alerg.  

Adierea mea sfântă


Adierea mea sfântă din cer de tăcere,
în ambiții virgine, te găsesc dreptul rost,
aprinzi universul...durerii din sfere,
se pare la porți, începutul a fost.

Ți-e ființa un vis... virtuții plămândă,
pe drumuri de taină din v

Ce-mi place oare-n poza ta?

Nu știu... Să fie oare

O urmă de ”nu mă uita”,

Sau o fi altă floare?

Privirea-n care mă scufund,

Curată, tristă, mare?

În ochi tu ai ceva profund,

Ce încă te mai doare!

Te știu din sufletul ce-ai pus

În versu-ți, o splendoare!

Aic

aventura unui poetoman

lumina trece

 dintr-o rană în alta,

cum să mă iubească luna

când eu cioplitor cu dalta

am stârnit deja furtuna.

am trecut

 printr-un trecut netrăit,

am fost

un aventurier poetoman

m-am întors

 din aventură rănit,

ieşit dintr-o clinică

 mai

Lipit de sat ca timbrul
cu blugi din piele de drac
poetul pletos ca zimbrul
sare ca mugurul din copac

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

Gata, bre, schimbăm macazul

Dacă ai sărit pervazul

Şi, să vezi, eu te-am zărit,

Nu mai poza în cinstit…

Gata, bre, schimbăm macazul!

Nu mai face pe viteazul,

Că ţi-ai părăsit nevasta,

Te-am prins şi cu asta, basta…

Gata, bre, schimbăm macazul!

Vai, te-a co

Sunt femeia care se teme de femei,
nu mă bazez pe promisiunile lor,
mai bine nu le respir aerul contagios
cât o lungime de prietenie.
Ochii după ce ni se întâlnesc
rămân cu cearcăne
ce lasă urme cât îngheţul primăvara târziu
în grădinile din suflet.

M

Tu ești cuvântul, eu baladă.

Suntem un tot când ne rostim.
Dar stelele când stau să cadă
Iubirea nouă ne-o înnoadă
În veci să nu ne despărțim.

sunt paj al Venerei

peste ştersele urme ale rătăcirilor mele

se-aşterne cerul bolnav cu spuza de stele,

nopţile pline de rouă, apele, pădurile, frunzele,

mi-au fost de-o viaţă prietene şi  călăuzele,

m-a durut lacrima dulce, ştearsă de vânt,

când îngerii

Din torentul de idei ce au fost cândva sprinţare,

În asfințit pădurea renaște spre-a muri

În somnul ce alină truda de peste zi.

Doar luna mai frământă al duhurilor pas,

Fiindcă-n tăcerea nopții atât a mai rămas.

Stăpână este viața și dorul ei hoinar.

Nici măcar lumea-ntreagă nu-i pune azi hotar.

Lumina c