Blog

Luna se sparge ca un buboi

şi curge năpraznic peste noi

brusc fulgerul nopţii se scoală

şi suferinţa pe toate le spală

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

Ne vor amăgi c-un râs ce nu-i al lor,
ca bruma peste plante-n chip de rouă
fără ca Noiembrie să-şi asume toamna
din care au plecat demult cocorii.
Putrezeşte verdele pe câmpuri şi miroase,
să fugim nu avem unde şi rămânem
ca şi copacii desfrunziţi pe drumu

Se contopea imperceptibil

într-o incompatibilitate absurdă,

puterea unei şoapte

prelinsă-n lumina cenuşie a minţii

şi scârţâitul paşilor…

Caţavencu-i peste tot

Costel Zăgan, Universuri paralele

dialectica poeziei

orice-am face noi poeții nu putem să atingem perfecțiunea

sunetelor armonia lor rimele care ne mângâie urechea

și nu putem reda zâmbetul monalizei în câteva cuvinte

fie ele și metafore ultrasofisticate săpate-n marmură de

carrara noi c

Într-o beznă impenetrabilă,

un chip inexpresiv şi sever

cu mişcări şerpuite

vuia prin ninsoarea minţii

smucind convulsiv braţele

văzduhului înnegurat de gânduri.

S-a dat stingerea de ceva timp, colegii de cameră dorm, după cum se aud respirațiile lor liniștite, iar eu n-am somn. În cameră e cald, e o noapte de vară  fierbinte, ușa spre hol e deschisă, iar lumina desenează conturul ușii pe perete, peste dulapu

Barajul orizontului cu greu mai face față presiunii; dincolo de el, noaptea bolborosește furioasă: ”Vine, dă-mi drumul!” Preaplinul înserării deversează peste țarini, răcorindu-le. Revărsarea umedă stinge și clocotul locomotivei ce se apropie șuierân

mai întîi au prins mișcare de rotație: mama în zîmbetul tatei
în care mă recunoșteam ușor vinovat, copilăria cu juliturile
de la fotbal sau căzutul de pe bicicletă. apoi una cîte una cărțile
geostaționare într-o bibliotecă de provincie și mai tîrziu cel

Mijii ochii

în spaţiul friguros,

întunecat şi sumbru.

Timpane încordate

în aburul respiraţiei reci

suflă în creierul minţii

născută din cea mai cruntă

disperare

a singurului lucru

ce lipsea…

timpul.

catrene despre viață

Nu-mi intra-n poem hoțește,

Cititorul meu cel drag,

Ai să ieși din el mai trist,

Tot mai singur și pribeag.

Versetul meu e colorat

Și dantelat cu scumpe lacrimi,

Gondole triste peste ape

Și o Veneție murind.

Am văzut schele de brad,

Soa

Înăbuşind temerile,

lumina din ochi se stinse

aruncând priviri întrebătoare

spre soare…

obişnuiai să spui
ca în dosul genunchiului meu
se ascund fluturi albaştri
iar pe gleznă
într-o zi
îmi vor înflori iasomii 

sângele tău
mi se învolbura în vene
fierbinte și mătăsos
îmi luai sufletul în pumni 
și mă sorbeai însetat 
până la ultim

Lacul - Ion Ionescu Bucovu



o, trandafirul meu, te-ai ofilit

Din viaţa ta nu mă goni

mi-eşti lacrimă şi dor,

înger diafan care domol coboară

pe-o scară spiralată de mătase

în adâncul sufletului

vibrând nebun de iubire

din noapte până-n zori.

Adorm târziu cu tine- n gând,

m-ai făcut să sper că jurămintele

din serile de

Venele de la gât

se umflară.

Zvâcneau

zumzăind umbra

buruienii minţii

ce se întreţesea

cu gândul.

dorință

un mort din mine a plecat spre stele

să ducă-n univers visele mele,

a luat cu el tot ce aveam mai drag

pe drumul lui de veci și de pribeag.

și –a vrut, ajuns acolo, să mă cheme

bătrân și orb, boșbâcâind prin vreme,

spunându-mi să o iau spre miază-

Dor sfâşietor

inima îmi frânge

caut printre nori

zâmbetul tău dulce

strig cu neputinţă

în a mea durere

Domnul să te-ntoarcă

cu a Sa putere

bântui fără tihnă

cu amar pustiu

sufletu-mi se stinge

în noapte tâziu

viaţa fără tine

nu mai are sens

vino lângă mine

tu al me

Noţiunea timpului

se pierduse-n discul de foc

ce părea să rămână cocoţat

pe culmea îndepărtată

pe unde pătrundea aer

şi-o rază slabă de lumină

pentru a alunga

întunericul…