Blog

La marginile clipei de uimire

mă doare drumul

şi îmi cere vamă.

Lumina răsărea sub frunte –

sub ochii mei

ce înăuntru plâng.

Mi-e trupul ostenit de aşteptarea

timpului tău

trecând... în timpul meu.

Cald şi frig,

muzică şi culoare,

cafea, ţigări, femei,

puţină închisoare,

fie ea armată, căsnicie,

de ce nu chiar… monastire.

Trecând prin sânge,

aripi mari de vânt,

din scrisul cu cenuşă

peste ape,

îmi dau ocol

înfăşurate-n şoapte...

lespezi de cuvânt.

Clepsidrele-s uitate

pe drumuri paralele,

sub flăcări de speranţă –

în zborul lor... spre stele.

Ca un blestem

ascuns în rugăciune,

aud nisipul clipei cum se zbate

şi urmele străine

căci doar un zid, ce nu e, -

ne desparte.

Strig, îmi răspunde ecoul,
tai muntele pe poteca ciobanilor
şi rămâne în spatele meu
rugându-se ca un sihastru,

piramidă să-i fie
pământului luminos rotindu-se cosmic.

În departele de-acum
n-am cui să ştrig,
cineva să-mi răspundă
ploaie devenindu-i
răs

Azi timpul nu mai vrea să-mi dea crezare
Când tot repet că-i prea grăbit şi prea incert.
Aleargă spre apus cu-atâta ‘nverşunare,
În ancora tăcerii rămân mereu, inert.

De-atâta grabă simt că-mi taie răsuflarea
Şi că oglinda sorţii mi-arată greu cărar

Dracula nu vă recomandă
proştii pe bandă rulantă

 Costel Zăgan,  Distihuri rebele 

Alunecând

prin gând pe vocile

de dincolo de şoapte,

iluminat

de rugă şi păcat,

mă pierd... în timp.

La margine

de gânduri închinat –

ascund pe glezna vremii

o urmă de sărut.

Peste lume rămân,

o umbră despletită

din trupul de tăceri,

alunecând în mine

prin vama de dureri,

tăcerile prin care strig

cuvintele... în şoapte.

Am frânt multe inimi, poate
De nevoie sau cu voie...
Le regret acum pe toate;
Viața mai frumoasă-n doi e!

Am sfidat, am luat în joacă,
Mi-am închis inima de piatră,
Multe inimi să se coacă
Le-am uitat la foc în vatră...

Am păcătuit cu gândul,
Și năravul

Un drum de-nchipuiri, abandonând

în pata de lumină din oglindă,

eu voi intra pe uşa ta ... tăcând.

Pe larma

răzvrătirilor din sânge,

ca un blestem

ascuns în rugăciune,

aud nisipul clipei

cum se zbate.

Fluviul ...

inundând un câmp de fum.

Aud nisipul clipei

cum se zbate pe larma

răzvrătirilor din sânge,

când pragul dinspre tine

îl pătrund.

Sub streşini

cu lacrimi-îngeri,

sub forfota

de gânduri care cheamă,

sub neuitarea

strânsă printre rânduri,

sub vorbele

căzute, ce le strângi

pe ochii mari ...

de multă depărtare.

De teamă

să nu fiu cenzurat,

las vorba necuvântului

să lovească-n

sentimentul unei morţi alese

în cuvinte adormite,

ale visului din noaptea

cea din urmă a timpului uitat,

neîntors într-o clepsidră.

Încerc

să-mi aduc aminte

cuvântul,

încerc să-mi aduc aminte

să-l scriu,

dar mintea mea bolnavă

uită să transmită

degetelor

mesajul trăirii din cuvânt...

Încerc.

Nimeni nu crede că naţia
s-a lipsit de oamenii de frunte
şi i-a răstignit
pentru o utopie,

fără răspundere
când istoria se va scrie.

Cât vid există în ce nu pot să înţeleg
şi câtă ură sedimentată în mine,
încât nu mai pot suporta aşteptarea
care roade-