Postările lui Mihaela Moşneanu (352)

Filtrează după

GÂNDURI ȘI AMINTIRI

Vuiesc uneori gândurile, îmbulzindu-se
printre amintirile ce sunt povești ascunse
după draperia trasă a timpului trecut
până-n prezentul care te privește tăcut.

Nu îl bagi de seamă, n-are gură să îți spună
că se grăbește după timpul care adună
multitudinea secundelor și-a minutelor,
introducând-o în interiorul orelor.

Dar amintirile parcă-ți apar nepictate
ca pe-o planșă cu imaginile desenate,
în gând te-apuci să le colorezi pe fiecare
când sufletul ți le-arată prin alunecare.

Se succed încontinuu prin fața ochilor tăi
desprinse de suflet și minte, ca niște păstăi
de fasole, desfăcute și împrăștiate,
așteptând să fie strânse și împachetate.

Doar că amintirile nu sunt și nu arată
ca păstăile și fasolea împrăștiată,
ele ți se-nfățișează ca niște tablouri
dintr-un vernisaj organizat pe multe holuri.

Râsul, zâmbetul, suspinul, oful și lacrima,
toate trec prin tine și-ți acoperă inima,
încercând să bată în cuie puntea prezentului
- dar nereușind bine - cu cea a trecutului.

Iuțimea gândului prezent al amintirilor
deschide ochiul și lacătul sentimentelor
de unde trecutul își ia hora înainte
prin amalgamul simțurilor fără cuvinte.

Deși trecutul ne este mereu fostul prezent
care a cusut ața nevăzut și complezent
clipelor pe care timpul le duce-n spinare,
prezentul e un strop de viitor oarecare.

Mihaela Moșneanu

Citeste mai mult…

NE IUBEȘTE IUBIREA...

10175670084?profile=RESIZE_710x

Ne iubește iubirea din privire

în asemănare de chip și trup

ne dăruiește și ne împlinește 

de câte ori iubim și dăruim

din noi pentru altcineva care

își pune amprenta pe eul 

doritor de iubire și împlinire. 

Ne iubește iubirea după cum

o dăruim și ne alungă 

fără să gândească dacă nu gândim 

fără să cântărească profunzimea 

sentimentelor noastre doar noi o

cântărim când ele se încrucișează 

printre simțurile dornice de iubire.

Ne iubește iubirea și noi o 

răstălmăcim de multe ori prin prisma

noastră unii - mai rar în zilele noastre 

dar totuși se mai întâmplă - cu toată 

ființa până la schimbul vieții cu cea de 

apoi alții - din ce în ce mai des - după 

puținele sau multele sfori pe care

își agață fiecare interesele ca 

femeile rufele la uscat în căldura

soarelui și zvântarea vântului.

Ne iubește iubirea de la începuturi 

până la sfârșituri definite de gânduri

care pun capăt oricăror simțuri

din noi și din ei fără nici un 

echivoc când de fapt căutăm prin 

ea fericirea și împlinirea dar 

n-o găsim fiindcă nu o iubim așa 

cum ne iubește ea ci doar atât 

cât ne simțim bine sau ne convine.

Mihaela Moșneanu




Citeste mai mult…

AMPLOAREA URII

9108923276?profile=RESIZE_710x

S-a îngrăşat ura atât de tare încât

a devenit pur şi simplu obeză la pătrat

de-atâta răutate invidie agresivitate

rasismul şi discriminarea colcăie prin

suflete încât le tremură şuncile din simţurile
cărora le-au slăbit încheieturile şi nu

nu mai pot strânge chingile ca înainte

când mai exista vreun strop de bun-simţ
care s-o mai ţină-n frâu cât de cât.

S-a agățat invizibilă mereu se impregnează

pe haine atingând şi rozând pielea întâlneşte

carnea pe care o scutură şi gustă sângele
din când în când pentru a-i prii digestiei
pe drumul până la sufletele ce nu pot rezista
tentaţiei coloristice de ademeniri înconjurătoare 

de unde banii şi poziţia socială se vizionează

pe monitorul viselor cu ochii deschişi.

Calea urii șerpuiește peste tot

chiar și prin sufletele bune ce n-o cunosc 

sub forma saturației care se transformă-n

oboseală stres neputință în fața a o

mulțime de obstacole de care se-împiedică 

omul trezindu-i dorința abandonului

care le provoacă la un strașnic duel pe 

viață si pe moarte până când una dintre 

ele pupă țărâna și cealaltă culoarea

cerului și fiecare pleacă pe cărarea ei.

Nu există nici cel mai mic colț 

prin care să nu se strecoare și să nu

murdărească vreuna dintre culorile 

vieții pătând-o și acea pată să nu-și lase

urmele prin cuvinte și fapte care

provoacă mereu urâciunea din oameni.

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

CONVERSAŢIE

8936082874?profile=RESIZE_710x- Şi cum mai e la tine-n Suflet? auzii un glas şugubăţ.
- Ooo, bună întrebare! răspund şi încep să-mi râd în barbă, păi ce să-ţi spun, măi frate?
- Ei, dar ştiu că mi-ai găsit un apelativ super-fain. Îmi place la nebunie, dar scuză-mă că te întrerup, continuă, te rog.
- Păi cum ai fi vrut să-ţi spun? Dar în fine, dacă zici că-ţi place, renunţ la acest comentariu.
- Aha, deci îmi vei spune ce şi cum îţi mai este în Suflet?
- Păi, măi Suflete, nu cu tine vorbesc acum?
Nu mică îmi fu mirarea când îmi răspunse o altă voce, dar sobră:
- Nu vorbeşti cu mine, măi Pitic, vorbeşti cu Gândul.
Sincer, mă sperii acum şi continui nedumerit:
- Cum adică? Mă tem că nu-nţeleg. Păi eu nu gândesc acum? Cu care gând vorbesc?
- Gândul tău vorbeşte cu mine, Gândul, sării iarăşi şugubăţul. Nu ştiai că pentru fiecare om există două gânduri? Gândul fiecăruia şi eu, Gândul, care mă strecor în sufletele oamenilor. Eu vă dau vouă gândurile din care se nasc sau nu faptele voastre.
- Aha, înţeleg, am răspuns cu jumătate de gură, dar cine îmi spune Pitic?
- Eu, Sufletul tău îţi spun aşa, pentru că pe lângă mine eşti un pitic, răspunse glasul sobru.
- Cum adică? Chiar nu mai înţeleg absolut nimic!
- E simplu, continuă acesta, chiar dacă ţi se pare dificil. Eu sunt cel care îţi cară cele bune şi cele rele, în timp ce tu stai sau te plimbi pe unde îţi trebuie să ajungi sau pe unde-ţi vine. Gândul i le dă gândului tău şi el mi le aruncă aşa acum arunci tu cu pietricele în apă. Şi tu, şi toţi oamenii nu vă duceţi decât trupul pe două picioare sau cum poate fiecare în cazul în care nu le are bune sau chiar deloc.
Acum, chiar mi se tăie respiraţia şi inima mi se cuminţii câteva secunde, în timp ce uimirea mă stăpânea în întregime. Cum adică? Gândul şi gândul meu sau al fiecăruia? Şi sufletul? Şi trupul meu sau al oamenilor? Doamne, o iau razna! Cred că visez sau am înnebunit de-a binelea! Nu, nu! Nu aud eu toate astea, totul e doar nebunia mea!
- Hai, Suflete, lasă-l să-mi spună despre tine.
- Păi de ce vrei să-ţi spună despre mine? Ca să-i mai trimiţi alte gânduri, care să-l îndemne la fapte, după care să-mi dea bobârnace? Fii bun, dă-i pace!
- Da morocănos mai eşti! Lasă-l să-mi spună despre tine. Poate c-ai să te mai linişteşti, şi cine ştie? Vei avea motiv să-mi mulţumeşti!
- Eu să-ţi mulţumesc ţie? Că ţie, Gândule, îţi place doar să aţâţi, şi apoi îţi iei tălpăşiţa şi fugi! Şi eu rămân să-i aud pălăvrăgelile şi să mă necăjesc!
Ascult gâlceava lor sau a mea, uimit. Nu-mi vine să cred. Am înnebunit eu sau gândurile si sufletul meu o iau razna? Dar pentru că nu-i mai suport, strig la ei:
- Hei, voi! Ce v-a apucat? Mă doare capul din cauza voastră! Mai tăceţi din gură!
- Aoleu! Aşa repede te-ai enervat? mă-ntreabă Gândul şi continuă să-mi spună, să ştii că nu plec de lângă tine până nu-mi spui ce mai face Sufletul tău.
- Of! Ce să-ţi spun?
- E bine, fericit, sau trist, amărât? Spune-mi despre bucuriile şi supărările lui.
- Nu ştiu nici eu cum este. Când e bine, când nu este. Dar asta e viaţa.
- Hai, spune-mi. Te ascult cu atenţie.
Simţii cum îmi bate inima dintr-o dată, dar continui să vorbesc:
- Îi este bine în mare. Adică, vreau să spun că nu se mai plânge din orice motiv, ca altă dată. Dar tot ţine cont de ce-i în jurul meu, că sufletul nu mi se poate schimba, e mereu acelaşi. De exemplu, băltoaca aia mare de lacrimi s-a mai uscat, e mult mai mică, dar e acolo într-un colţ din mine. Am bătătorit-o şi s-a uscat în jurul ei, şi o plimb după mine, mergând apăsat, înainte. Şi în timp, a dat roade, am ajuns să îmi fie bine. Viaţa nu-mi mai este aşa de grea, chiar mi se pare frumoasă, şi cu rost. Sunt mulţumit de mine însumi, cred.
Liniştea se aşternu în jurul meu, nu mai auzeam nimic. Ciulind atent urechile, deodată îmi vorbi Sufletul:
- Vezi? Ai fost puţin în mintea lui şi-ai fugit! Şi eu trebuie să-i răspund acum, în loc să stau liniştit în inima lui!
- Ce să-mi răspunzi, măi Suflete?
- Măi, Pitic! Am să-ţi spun că nu mai pot, dacă o iei iarăşi pe cărări şi te rătăceşti cum ai mai făcut-o de-atâtea ori! M-am săturat să mă doară, ba de una, ba de cealaltă!
- Păi ce m-aş face eu, măi Suflete? Că eu, fără tine, sunt ca frunza de toamnă, desprinsă de pe creangă. Vântul şi ploile m-ar nimici şi soarele m-ar topi cum se topeşte lumânarea arsă! Nu mai pune şi tu la suflet, toate alea!
- Ce tot vorbeşti acolo, omule? Vezi că nu eşti sănătos la cap? Cum să nu mai pun la suflet, toate alea? Or fi ele gândurile de două sau de mai multe feluri, dar eu sunt singurul, de un singur fel în inima ta! Aşa că ai grijă de mine, că se supără Cel de Sus o dată şi mă ia la El într-o zi, şi atunci să te văd! Şi nu-l mai băga în seamă pe Gând, şi nici gândurilor tale nu le mai da atâta atenţie, pentru a le arunca la mine! Că pe apă nu o doare când primeşte pietricele, dar pe mine mă dor toate care le gândeşti şi le faci!
- Offf!
- Ce, offf! Acum ce faci? La ce mă faci să suspin? Vrei să crească iar băltoaca? După ce-ai bătătorit-o atâta timp şi-ai uscat-o, vrei să fie la locul ei?
- Nuuu! Nu vreau! izbucni, apoi tăcui câteva clipe, şi continuai, voi avea grijă de tine, Suflete. Voi merge înainte, te voi asculta.
Terminându-mi promisiunea, îl auzii din nou pe şugubăţul Gând râzând de mine, dar de data asta nu-i mai dădui importanţă. Dar mi-e teamă că nu ştiu cât voi putea să-l ignor. Doamne, dă-mi puterea să mă pot ţine de promisiune cât mai mult timp! Că pentru întodeauna nu pot să te rog, că ştiu că nu voi putea.

Mihaela Moşneanu 

Citeste mai mult…

MĂŞTILE

8831998689?profile=RESIZE_710x

Mereu au ieşit şi ies măştile afară
pe străzi şi pe toate drumurile
să se agaţe de-o perdea a orizontului pe
care o văd după preferinţă şi năzuinţă apoi vor
s-o prindă din zbor cu pestriţele culori
în care s-au învelit înainte de-a
deveni măşti după care să muşte
simţindu-şi gustul succeselor datorită
veninului pe care şi-l imaginează
inconştient că-l au din vârful limbii
şerpilor înveninaţi care înveninează
pentru că aşa le e firea.

Însă orizontul îşi are perdelele sale
nu doar una şi le lasă în bătaia vântului
care şuieră nu de unde-i vine lui cum
ar spune un icsulescu ci c-o orânduială
băgată pe sub mâneca fiecărei măşti ca
să-i vină cât mai de hac când îmbrăţişează
tărâna sau iarba ce îşi strălucesc culoarea
mai abitir atunci când razele
le luminează şi să-i împroaşte cu nesaţ
masca împodobită cu linguşelile intrigile
răboielile şi mimele împrăştiate să
brăzdeze suflete şi să le transforme în
alte măşti care să strângă-n continuare
lanţul machiavelic ziua şi noaptea
străjuite de soare şi de aştrii cerului
oricum ar fi culoarea vremii ce nu are
legătură cu faptele semenilor noştri.

Ca tentaculele unei caracatiţe ce se-ntind
măştile înconjoară realitatea şi-o fac
reală prin prisma lor bântuind
să pângărească iubirea frumosul
oamenilor şi-al pământului pentru a le face
urâte şi a te îndemna la scârba faţă de
viaţă întorcându-le pe toate invers
cu indiferenţa şi persiflarea ce se preling
ca ceara de pe lumânarea aprinsă
ţinându-i uşa larg deschisă întunericului
mat şi indescifrabil până când lanţul
răutăţilor se rupe şi toate zalele i se destramă
căzând în propriul haos alcătuit
din gânduri planuri şi fapte nesăbuite.

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

EU ŞI UNA DINTRE STELE

8283209270?profile=RESIZE_710x

Pe-o bucată de seară înstelată
se-ntinde un fragment de depărtare,
ce mi se-aşează pe ochi ca o pată
şi mă săgetează atât de tare!

Tot privind insistent îndepărtarea,
mi se pare că una dintre stele,
câte sunt pe cer, găseşte cărarea
să vină printre printre gândurile mele.

Străluceşte poznaş şi parcă-mi face
un semn de întrebare în tăcere,
cred că voind să ştie dacă-mi place
fluxul luminii sale în trecere.

O privesc zâmbind şi îi răspund în gând
că-ntre suratele ei, chiar de-i mică,
strălucirea lor păleşte atunci când
o fac comparabilă, e unică.

Însă o părăssc la un moment dat
din cauza gândurilor rătăcite
ce îmi strigă că de ce le-am lepădat
la pământ ca florile veştejite.

Dar nu le-am aruncat, sincer, le-am uitat
câteva clipe, că prea îmi îndeasă
stresul prin conştientul meu agitat,
îngrămădindu-se, în mine coasă.

Se aşează pe peticul de prezent
înconjurat de clipele mărunte,
cântându-i trecutului meu corigent
la urechi, printre pletele cărunte.

Prezentul stă cuminte în spaţiul meu,
ascultând logoreea trecutului
căruia îi permit să fie un zmeu,
lăsându-l în adâncul sufletului.

După cum văd, cei doi se-mprietenesc
la cataramă sau ocazional,
pălăvrăgesc ei pe un ton bătrânesc,
pornind cursul unui dialog banal.

Dar mai bine îi trimit în vacanţă,
şi separat, tocmai la polurile
Nord şi Sud, la aşa mare distanţă
să nu-ncurce între ei rolurile.

Un gând ferm îmi dictează hotărârea
de a mai înceta cu plângerile,
conştientul nu-şi mai strigă părerea
să îmi comenteze alegerile.

Acum îmi îndrept privirea spre steaua
despre care vă spuneam prima dată
şi mintea îmi răstoarnă cu ocaua
să nu mai văd trecutul, niciodată!

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

EU ŞI CU MINE

7874739684?profile=RESIZE_710x

M-am plictisit odată şi neavând ce face
l-am strigat pe Mine cât am putut de tare
şi s-a enervat şi m-a apostrofat în stilul
său caracteristic că nu-i nevoie să folosesc
tonul ridicat nefiind surd şi nici mut
că dacă vreau să-i vorbesc trebuie să fiu educat
atunci când îl întreb: - hei ce mai faci? toate
bune sau (ne)bune pe la tine?

Şi ce credeţi că mi-a răspuns şugubăţul
privindu-mă dinăuntrul Eului
bătându-mă cu un deget arătător pe cord
pe care îl vedeam numai Eu că vă daţi seama
că altcineva nu ar avea cum să-l vadă
atunci când mă ortăcesc cu Mine să
discutăm aşa ca de la prieten la prieten
faţă în faţă şi fără ocolişuri!

- Care-i problema ta Eule?
ţi-a sărit ţandăra aşa tam-nesam
pe Mine fără să-ţi fac nimic?
de parcă n-ai şti că n-am nicio vină
că orice îţi vine de lângă tine sau de
departe oricum văd şi aud fără să fiu
nevoit să acord cine ştie ce atenţie şi ce-i
mai nasol e că înţeleg şi simt numai
cum ai tu chef să le înţelegi şi să le simţi!?

- Eiii da te-ai enervat rău nu glumă!
i-am răspuns făcându-mi-se oarecum
teamă de Mine pentru că ce-i drept
de obicei este îngăduitor dar atunci
am văzut treaba că dacă Eu eram nervos
a ţinut morţiş să mă înfrunte sau să mă
zgândăre pentru a mă aduce cu
picioarele pe pământ şi-am continuat să-i
spun: bă Mine ce drac îţi veni
că nu te-am mâncat am vorbit şi Eu
puţin cu tine că dacă aş vorbi cu
altcineva tu ai deveni surd şi mut şi ce-i
mai rău ai începe a râde sau a plânge
pe-nfundate! ce crezi? că nu te-am auzit
de-atâtea ori de-acolo din suflet pe
unde mi te-ascunzi?

- Cum să nu mă enervez Eule când
văd cum îţi înnozi şireturile verbale
strâmb în faţa mea şi apoi îmi urli din cauză
că îţi strâng tare de tot sufletul şi mă
confunzi cu ăia care seamănă la înfăţişare
cu oamenii în care te încrezi aşa de lesne?
uiţi că la o adică tot cu Mine mergi pleci râzi plângi
suferi te bucuri etc în tot şi toate? ia de-acum
încolo - nu te rog ci doar îţi spun ca să ştii! -
să ai faţă de mine mai multă consideraţie
dacă nu vrei să orbesc surzesc şi chiar să mă
apuc să sforăi când te-apucă pe tine
bunele şi (ne)bunele de care ţi se
năzare să mă-ntrebi atribuindu-mi-le mie!

Am muţit nu mai ştiam de capul meu
dar datorită acestei muştruluiri
bine-meritate am înţeles într-un sfârşit
că Eu şi cu Mine nu avem cum să stăm
certaţi sau despărţiţi şi că orice ar fi
mereu am trecut şi vom trece peste toate.

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

PICĂTURILE PARFUMATE

5558545674?profile=RESIZE_710x

Clipele mele s-au îndepărtat demult de-ale tale, pentru că nu şi-au mai găsit la un moment dat, sensul.
Inimoase şi încrezătoare, au încercat să ţină paşii drepţi şi călcau cât puteau de tare asfaltul, iarba, pământul, încercând să nu-l piardă din urmă pe Timpul indiferent şi acrobatic de pe cărările destinului.
Cel puţin, destinul meu a făcut mereu acrobaţii - la fel ca şi al tău, sunt convinsă.
Dar clipelor noastre nu le-a mai plăcut acelaşi drum, se-mpiedicau unele de altele, mai rău ca impiedicaţii cu nasul în vânt şi cu ochii îndreptaţi spre orizonturi neajunse de orice picior uman şi terestru.
Sau poate doar s-au ciocnit din greşeală, şi eu am crezut că mergeau, ţinându-se de mână?
Este posibil să fie şi aşa, pentru că s-au despărţit fără nici o explicaţie, ca şi acum.
Hm! Îmi vine să râd când îmi aduc aminte de acele clipe, când nici nu-mi trecea prin minte că nu te voi vedea şi nu te voi auzi mai mult de zece ani.
Am plâns, am suferit, apoi am uitat, totul rămăsese împiedicat în trecut.
Nu mai conta, devenisei o umbră care dădea să iasă de după colţul sufletului meu, dar o alungam c-o înjurătură sau o vorbă urâtă, şi repede dispărea.
S-au ciocnit iarăşi clipele noastre.
E adevărat, nu în realitate, ci în virtual, că aşa e la modă acum; cu promisiuni ciudate, vorbe frumoase, cu glume, bucurie, cu tot frumosul din sufletul a doi oameni, chiar dacă poate simţeau şi gândeau diferit.
Mi-ai spus acum că clipele noastre se vor despărţi iarăşi într-o zi, dar speranţa - acel firicel de aţă care reuşeşte să apuce de tivul sufletului şi începe să coase uşor şi sigur, pentru a nu se mai vedea şi a nu se mai simţi dorul şi nefericirea - că există în sufletul tău măcar o sută de grame de iubire faţă de mine.
Crede-mă că habar n-am de unde le-am cules în sufletul meu şi le-am strâns într-un mic şi cel mai frumos buchet de muguri şi le-am numit picături parfumate.
Picăturile mele parfumate erau de o sută de ori mai frumoase, decât toţii mugurii primăverii, pentru că erau fermecate.
Credeam că au răsărit din inima ta, dar răsăriseră numai dintr-a mea.
Şi poate că erau mai multe de o sută - nu mai ştiu - dar a venit vântul şi le-a dizolvat cum se dizolvă fumul de ţigară şi s-au risipit care încotro, pe unde le-a venit.
Nici măcar nu se mai vede nimic, şi nici ce se vedea înainte să revii.
Ştii ce e ciudat?
Că nici măcar nu îmi amintesc ce se vedea înainte, chiar dacă îţi vei aduce aminte şi vei fi ironic, spunându-mi sau chiar reprosându-mi cum nu voiam să povestesc prea multe cu tine, deoarece vedeam pe altcineva din cauza căruia credeam că am un alt viitor, spunându-ţi că am pe cineva şi că trecutul nostru... ce-a fost, a fost!, şi nu mai contează.
Mda, nu-mi dădeai prea multă atenţie când susţineam sus şi tare că ,,ce-a fost, a fost!, şi nu mai contează'', ai ştiut de la început că mă mint singură şi te amuzai, mai ţii minte?
Mă întreb, oare au existat sau există clipele noastre?
Ce ştiu sigur, este că exist numai eu şi clipele mele, în care gândul şi sufletul meu se tot plimbă pe o alee necunoscută, şi picăturile parfumate miros acum doar pentru mine, în timp ce ţie îţi miroase doar ce este în viaţa ta.

Mihaela Moşneanu  

Citeste mai mult…

PIETRELE SCORŢOASE

4793043068?profile=RESIZE_710x

Dacă ne-ar creşte pietre scorţoase pe
sufletul îmbrăcat cu iubire ură şi cu toate
suplimentele ca bunătatea răutatea invidia etc
în ce interval dintre cele douăzeci şi patru de ore
şi-ar putea găsi prietenii noştri sau măcar unul dintre
ei cinci-zece minute hai un sfert de oră cel puţin
pentru a-şi îndrepta atenţia spre noi sau pentru a ne
apela la telefon pe Facebook WhatApp Skype etc
să vadă cum arată şi să ne-nveţe cum să ni le înlăturăm
că prea ne-ar durea greutatea cu care ne-ar apăsa?

Dimineaţa merg toţi la servici sau dorm mai mult
din cauza epuizării de ieri că na! fiecare a avut treburile
lui - chiar şi lenea împreună cu nimicul sunt o treabă
să nu se supere nimeni că nici eu nu mă supăr - şi
când se trezesc toţi se gândesc la cafeaua sau mâncarea
de care au poftă înainte de a-şi începe activităţile
care îi preocupă şi din care îşi compun propria viaţă.

La prânz fac o pauză de masă şi după ce mănâncă
se grăbesc să-şi continue ce au început azi-dimineaţă
că repede vine după-amiaza şi-ncep a se gândi că
nu mai au mult şi sunt gata cu serviciul sau cu treburile
nu mai este mult până deseară când toţi se alătură
familiei sau lor înşişi în pragul zilei ce aproape s-a terminat.

Când în sfârşit a ajuns şi seara să-nconjoare cina
pe care o iau cu toţii fie că mănâncă beau sau amândouă
la un loc toţi consorţii cel mai sigur convieţuiesc îşi alintă şi îşi
răsfaţă copiii unii dintre ei îşi iubesc virtual părinţii bunicii şi alte
neamuri câteva minute sau o oră-două că mai mult nu e timp
noaptea a venit pe aleea timpului şi-şi aşteaptă somnoroşii
care nu vor mai şti nimic până a doua zi la prima oră despre
viaţă şi uite aşa fiecare pleacă în ţara lui Moş Ene
care îi cunoaşte pe toţi dar habar n-are cum îi cheamă
în timp ce toţi ştiu cum îl cheamă pe moşul somnului
dar niciunul nu ştie să spună cum este în ţara lui.

Aşa că până la urmă dacă ne-ar creşte pietrele
scorţoase pe sufletul încărcat cu iubire ură şi cu de
toate n-am avea ce să facem decât să le cărăm
să ne-mpiedicăm de ele să cădem şi să ne ridicăm
la fel cum facem şi cu necazurile şi bolile care vin fără
să ştie cât de mult ne dor dar le place să sape adânc
în noi fără milă să-nvăţăm cum este cu soarta de
la o zi la o noapte cu multe bisuri fără un sfârşit ştiut.

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

SURORILE

4353686001?profile=RESIZE_710x

Viaţa ştie că are o soră şi că Dumnezeu le-a orânduit
traiul punând o barieră între ele şi că o cheamă
Moartea - amândouă sunt bătrâne şi veşnice -
deşi când vin pe lume mereu se nasc
cresc şi îmbătrânesc dar niciodată
nu mor preocupându-se în primul rând să
trăiască înăuntrul şi pe dinafara oricui şi a orice
ce vor să dea Pământului şi Universului.

Prima oară viaţa locuieşte în burtica
mamei mişcându-se şi învârtindu-se cum
îi convine percepând sunetele din exteriorul
care îi strigă şi-i cântă în felul lui despre
ce va cunoaşte atunci când se va naşte şi înainte
de-a se naşte moartea urlă şi se ceartă zdravăn
cu tot ce este în afară apoi este trimisă
în imensa burtă a ţărânei unde nu mai
poate să se mişte sau să mai aştepte să se
întoarcă vreodată şi totuşi mereu se
întâlnesc şi se despart la răscruci de drumuri
comentate şi dezbătute prin fel şi fel de
teorii fără să fie concretizate.

Viaţa e sora cea frumoasă luminoasă colorată
Moartea e sora întunecată etichetată
cu nimic şi nimeni de unde puterea Luminii răzbate
ia amploare şi se bucură până când întunericul
o înnăbuşă pentru întodeauna făcând-o
una cu el şi nu mai rămân decât
oasele şi cenuşa care îmbrăţişează ţărâna.

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

3850877685?profile=RESIZE_710x

I-au crescut ochi urechi mâini şi picioare de-a lungul
timpului şi nici acum nu se opresc din a creşte
ochii urechile mâinile şi picioarele Domnului care mereu
văd ascultă mângâie şi merg pe suferinţele şi neputinţele
oamenilor din lumea de aici de-acolo de peste tot.

Câţi oameni pe Pământul acesta tot atâţia ochi
atâtea urechi mâini şi picioare pentru fiecare atât cât
le e dat să trăiască şi na! cum moare câte unu sau doi
tot n-are cum şi nici timp să se despartă de vreun ochi
vreo ureche de-o mână sau de vreun picior că se nasc alţii
de care trebuie să aibă grijă din prima clipă a vieţii.

De când se naşte omul Dumnezeu tot îi poartă de
grijă văzându-l ascultându-l mângâindu-l şi mergând
- câte unu sau doi sunt bine fericiţi şi-i mulţumesc
invocându-i slava puterea şi împărăţia când
dau de bine de trai frumos după bunul lor plac
cei mai mulţi când dau de bine devin amnezici
parţial până când dau iarăşi de rău sau greu
şi pac! le revine memoria ca prin minune şi iar
numele Domnului e viu şi puternic în
gândurile şi rugăciunile lor.

Mereu se roagă şi se plâng cu toţii pentru că
sunt bolnavi suferă de ceva sau cine ştie ce-or
mai avea pe suflet necăjindu-se de singurătate
dar oare Tatăl nostru cu toată Puterea Sa Divină
o avea cui să se roage sau la cine să se plângă
pe Pământ sau în grandiosul şi infinitul Univers?

Offf! Iartă-mi gândul care habar nu am cât de păcătos
e dar ştiu că este Doamne! că mă gândesc la Tine dacă Ai
cui să te rogi sau să te plângi în grandiosul Univers şi pe
Pământ cu toată Atotputernicirea Ta necontestabilă!

Că Tu eşti un pic sau mai mult în fiecare dintre noi
care suntem un fragment din creaţia Ta şi fiecăruia
dintre noi ne-ai dăruit pe lângă trup şi minte
câte-un strop din harul creaţiei pentru a
iubi viaţa şi a lupta cu obstacolele ei de toate
mărimile desprinse din bune şi rele şi ne-ai
dăruit din singurătatea Ta la venirea noastră aici
libertatea de a ne scrie cu mult sârg destinul
imprimat în istoria cunoscută şi necunoscută a omenirii.

Doamne Tatăl nostru Te rog din tot sufletul să mai
poţi cu toţi ochii toate mâinile urechile şi picioarele
să nu se oprească din a creşte şi a înţelege întodeauna
ce este cu şi fără noi oamenii că fără Tine... Amin!

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

ÎN BĂTAIA VÂNTULUI...

3836320929?profile=RESIZE_710x

Culege omul de-a lungul timpului de toate,
să-l ajungă din urmă binele ca pe roate
în aer, care se-nvârt după o direcţie
pe care o vrea el la orice intersecţie.

Aşadar îşi burduşeşte mintea cu defecte,
minciuni şi răutăţi, să aibă adânci efecte
asupra semenilor şi a societăţii,
călcând drept pe coclaurile nedreptăţii.

Fie că merge cu vreun Peugeot sau cu pe josul,
că piciorul şi aşa îşi foloseşte osul,
bătând întruna direcţia pe muşchi şi pe nervi,
care automat şi necondiţionat sunt servi

Atât trupului, cât şi minţii învolburate
pline de planuri, când unite, când separate,
după grosimea intereselor căciulate,
dar pe sub căciulă fiind aşa de îngălate.

Astfel construieşte sau dărâmă aparenţe
din care sunt observate atâtea carenţe,
care în loc să trezească semne de-ntrebare,
se strâng mai tare interesele între bare.

Doar vântul capricios în nesimţirea lui faţă
de simţurile Pământului la suprafaţă
întoarce roţile de nu mai ştie nici el cum,
şi-i subjugă pe oameni în bătaia lui, oricum.

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

PE FAŢĂ, PE DOS ŞI PESTE TOT

3830521271?profile=RESIZE_710x

Te urmărește cineva din față
nu vrea să urmărească din spate
că s-a plictisit să tot trădeze
când raza vizuală pălește-n fața
razelor ce spintecă întunericul și ce
crezi? din față și-o culege cu vârf și-ndesat
fiindcă așa merită trădătorii
ce-o dau pe la spate să și-o ia pe față.


O punere la zid - nu contează dacă
e din piatră lemn fier sau orice altceva -
dar dacă s-ar rupe o bucată în formă de
cruce din zidul acesta cei înjunghiaţi pe
la spate drept în sufletul care şi acum
freamătă când trecutul le dă câte un pumn
ar avea puterea de a-i răstigni pe rău-făcătorii
vieţii lor atunci ce uşor ar plăti toţi
nemernicii şi suferinţele lacrimile ar
mai seca şi ar fi puţin loc să păşească
pe drumul lor mai mulţi nu doar acei
care nu ştiu altceva decât să înjunghie.


Însă nu e precum gândurile care
uită de întoarcerea obrazului - nu
c-ar fi uituc omul dar învârtindu-şi şi
sucindu-şi mereu planurile Îl
pierde din vedere pe Cel Mare -
pentru că gândul negru triumfează
plecându-se în faţa ispitei azvârlită-n
faţă şi din omul cel mai bun
tot mai se scutură câte-un strop
de bunătate pe jos şi ura îl culege
flămândă ca de fiecare dată şi-l savurează
cu poftă plescăind din limbă în timp
ce răutatea se naşte şi creşte-n invidie.


Aşa se-njunghie oamenii
pe faţă pe dos şi peste tot şi-ajung
să-şi facă o viaţă dublă pe o parte
frumoasă cu ochiul liber pe de altă parte
plină de pandalii şi într-un întuneric
de-o sută de ori mai încurcat decât
atelierul de scule ale unui constructor
după care şi-o primesc la fel de însutit
tot pe faţă şi pe dos - nu contează decât
bunăstarea fiecăruia după bunu-i plac.

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

CERUL MEU

3803978675?profile=RESIZE_710x

Şi credeam că cerul meu seamănă
cu un cameleon care trece prin sită
ca făina strecurat de razele soarelui
pus la uscat pe aripile vântului
limpezit de rafalele de ploi
dar uitasem că feţele cerului sunt
identice cu ale tuturor celor care
au fost şi sunt privilegiaţi să îl
cunoască după fiţele vremii
printre paşii timpului.


Acum când îl privesc mi se pare
că am avut pe ochi o bulă de ceaţă
nu l-am văzut de mult că este
cadoul pe care Universul mi l-a dăruit
necondiţionat şi că prin mine s-au plimbat
mereu particule de lumină şi viaţă
despre care începusem să le
confund cu singurătatea primită
de la naştere de fiecare dintre noi.


Timpul trece grăbit şi indiferent
ca întodeauna prin faţa mea
nevrând să îmi spună nimic despre
uşa viitorului care se pregăteşte
să se deschidă şi mă invită să intru
pe un alt drum despre care nu cred
că va fi pavat cu mozaic roz
dar sper să nu mai aibă asemănare
cu cel pe care am mers şi m-am
împiedicat am căzut şi m-am
ridicat de-atâtea ori.

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

NORII

3779322922?profile=RESIZE_710x

Mereu se-mpânzeau norii pe cer
făcându-le cu mâna şi fluierând
celor din suflet care când
reuşea să-l cârpească pe unul să nu
mai plouă pe panta obrazului
se crăpa altul obez şi cenuşiu ca
părul senectuţii ce şi ea începe să
fulguiască uşor pe cineva fiind de acord
cu indiferenţa paşilor timpului.


Visele şi realitatea îşi cususeră tivul şi pe
urmă începuseră ca păianjenul cu pânza
lui să-şi întindă tiviturile peste şi în el
până când o rază de soare ce luă
înfăţişarea cuiva care lupta cu aceeaşi
nori de sus şi din el s-a apropiat să
încălzească puţin panta obrazului a
trupului şi nu în ultimul rând a sufletului.


Acum tivurile celor două încep să
devină alergice când să se-ngemăneze
fiindcă şi norii încep să sece şi să
se subţieze până la împrăştiere în
spaţiul şi timpul cel mai îndepărtat
de cei care nu au văzut până acum
decât nori pe cer şi în ei spunându-le
răspicat lacrimilor să se oprească şi să
nu mai curgă pe nicio pantă de obraz.


Doar viitorul priveşte de la o fereastră
invizibilă din spaţiu spre prezent
pregătindu-se să facă o schimbare
- cine ştie cum va fi? -
dar important este că nimic nu
va mai fi ca până acum.

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

DOAR BUCĂȚICA DE CER...

3753233063?profile=RESIZE_710x

Aseară când apusul își contura
forma pe bucățica de cer înălțată deasupra
mea începuseră clipele zilei să se strângă în jurul
soarelui și-și așteptau startul de plecare.

Nu știu dacă le-a plăcut sau nu
ce-au văzut și-au auzit din viața mea și de
pe întregul Pământ dar sigur știau că le
este imposibil să mai revină vreodată
așa că mai trăgeau câte-o ocheadă să
pândească - aşa mici cum sunt ele da' sunt
nişte hoţomane - să mai audă şi să
mai vadă o dată ce-au lăsat pe unde au
trecut în graba lor neîmpiedicată pe trapezul
timpului care nu șovăiește niciodată-n
fuga lui și se zbenguiau dintr-un loc în altul
în faţa serii care începea să le ronţăie
ca pe nişte Harribo şi să le împacheteze
în pachete de amintiri şi istorie.


La un moment dat gândul meu
şi-a îndreptat auzul şi privirea spre
altele şi-a pierdut din vedere zbenguiala
clipelor care oricum dispăreau una
câte una în faţa unei nopţi ce lăsase vreo
doi-trei nori s-o prindă de trenă că-n
rest mai sclipeau pe ici pe colo câte o
stea şi adierea unui vânt îmi luă în braţe
trupul şi pletele șoptindu-le c-ar cam
fi cazul s-o las mai ușor cu meditațiile că
timpul oricum își face mereu bagajul și-n
el strânge câte un pic din mine și din
clipele mele ale tale ale lor ale tuturor.


Doar bucățica de cer de deasupra mea este
la fel de indiferentă și de neclintit față de timp
care este vagabondul încontinuu al spațiului.

Mihaela Moșneanu

Citeste mai mult…

TRECUTUL ŞI TIMPUL

3718941363?profile=RESIZE_710x

Se mai trezeşte trecutul câteodată
s-arunce cu pietre în geamul prezentului
dar dacă oamenii nu aud zgomotul
se încăpăţânează să-l scuipe cu flegmele
unora care nu au avut nici cea mai mică
greaţă sau ameţeală când cordul le exploda
în piept de plăcerea răutăţilor care îşi
aruncau paşii în bătuta apăsată pe
feţele si pe sufletele ignorante
fiindcă habar n-aveau că nu trebuia doar
să privească ci să-şi fixeze în jur privirea
împotriva celor ambalaţi uman dar
cu conţinut de hienă şi cameleon.


Însă timpul curăţă bine cu detergentul săi
indiferenţa şi uitarea - mai rămân de multe ori
amintirile copiii de suflet ai trecutului de care
se foloseşte din plin de câte ori are ocazia pentru
a provoca nostalgia sau furtunile lăuntrice pe
care numai omul şi Dumnezeu le ştiu şi le
înţeleg - dar pe dinafara geamului se şterg
repede toate acele flegme şi printre
zâmbetul şi liniştea prezentului lumina
soarelui şi viaţa îşi îndreaptă paşii mlădioşi
spre viitorul cu alte trăiri şi învăţăminte
din care mai avem de învăţat.

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

Vocea Daciei

3701758094?profile=RESIZE_710x

Am auzit și se-aude pământule
românesc despre voi românii buni și răi
deștepți și proști frumoși și urâți
sănătoși și bolnavi normali anormali
aerieni bizari în ciorba și friptura
voastră proprie de-a fi din oala de
mâncare și tigaia rupte din fiertoarea
vieții din care mâncați hulpavi de parcă
n-ați mai fi văzut și n-ați mai fi auzit
de viață decât de Satană care vă
îngrădește în armata ei de demoni
turbați tot mai mult pe fiecare zi
ce trece ca să-și cânte victoria
ce-o are asupra contemporanilor
ce-au uitat de țară și de strămoșescul ei!


Spiritele dacilor tresar și tremură
au deschis ochii larg în zarea
tărânoasă și rădăcinoasă din jurul
lor șuieratul șerpilor le șuieră-n
urechi despre durerile și lipsurile
românilor despre nedreptățile
care li se fac și cea mai mare
durere fuga din țară pentru
a fi slugi și sclavii monedelor
europene sau a a întregii lumi
- pe unde apucă să ajungă -
dorindu-și un trai mai bun pentru
familiile lor necăjite de-acasă.


Și strigă din adâncuri vocea Daciei
multiplicată și unită într-un glas
trimis prin ecouri îndepărtate de timp
dar atras de vreo două-trei
conștințe rătăcite și neputincioase
printre canaliile înrobite de demonii
ce horesc mereu și chiuie de bucurie
pentru toate blestemele și relele
românilor din ziua de astăzi.

Mihaela Moşneanu

Citeste mai mult…

Băi, frate!

3655261182?profile=RESIZE_710x

          La un moment dat se satură omul! Obosește. Și cade, și căzând, alunecă într-un neant al său, neștiut și nevăzut de nimeni! Și vrea să plângă, și plânge, până când lacrimile nu mai vor să curgă pe panta obrazului. De ce oare? Pentru că și ele se satură să curgă, frate! Atâta inundație pe față, în timp ce suspinele aproape că te îneacă și îl mai apucă și o tusă - mai ales dacă este fumător înrăit - și tusa începe să urle la suspine și la lacrimi, plină de draci pe ea, și ce crezi? Pentru câteva clipe, plămânii zbiară din rărunchi, făcându-l pe om să uite de necaz, și bat toba ca bunica celor de la Zdob și Zdub, până când înnebunesc, și așa coada aglomerată a lacrimilor desprinse din blestemata oboseală se preschimbă în lacrimi de înec, până când se aerisesc nițel plămânii, după care se usucă și primele lacrimi rămân în suflet, pentru că li s-a pus pe pălărie - na, acum domniile voastre înțelegeți că pălăria de care spun eu nu stă pe cap - dar, mă rog, să continui a vă spune cum e cu oboseala și cu altele din sufletul omului.
          Și cedează omul în fața unei boli, a pierderii vreunei persoane dragi, a pierderii unor bani, a unor certuri, bârfe, etc. Păi, da! Că oricât ar fi unii oameni de puternici, de duri, de nemiloși compuși din aparențele care își întind mereu la soare rufele nesuferite, care se slobod pe gură sau din gesturi vulgare... băi, frate! Poc! Da, poc, trosc! Și neantul, înconjurat de liniștea incoloră, deoarece culorile negre ale gândurilor se îmbracă în mantia tăcerii absolute, soră bună cu cea de lângă morminte, unde, oricât te-ai văicări la mort, el îți zâmbește sau te privește în tăcere dintr-o poză înrămată, acel neant te trage de mânecă, îți spune să te culci în adâncul lui și să dormi, să tot dormi, să nu te mai trezești niciodată! Îl și avertizează că patul nu e atât de confortabil ca cel de acasă, că e mai scorțos și mai nesimțit din fire, că odată ce s-a culcat omul să doarmă pe el, acolo rămâne! Și chemarea ăleia, care umblă numai cu coasa, dar invizibilă la chip, i se strecoară tot mai mult în minte și în suflet, și voința își întinde brațele spre ea, în timp ce omul se simte îmbrățișat cu... răceală și tăcere absolută.
          Dar un gând, un pitic dintr-un colț de gând, băi, frate! Piticul ăla neastâmpărat, ăla care are calitatea sau defectul de-a iubi viața - depinde de cât de întunecată e starea din neant a omului - ăla își mai cheamă vreo doi-trei ortaci mici și neastâmpărați ca și el, și ce crezi, băi, frate? Se urcă toţi în capul omului ca păduchii și se-nmulțesc, băi, frate! Și pătrund cu toții prin efracție, prin scalp și ajung direct în cutia craniană a omului! N-am văzut așa ceva pân' acum!
          Și când să se culce omul pe patul din neant, atunci piticii pornesc o doină de toată jalea și frumusețea! Și-ncep a doini prin creier, că ,,ce se va întâmpla cu mine pe urmă? Unde voi pleca din neantul ăsta și unde voi ajunge? Băi, frate! Cum să adorm eu aici pentru întodeauna? Și cum să mă despart de mine însămi? Cum să mă despart de gândurile și de simțurile mele? Ar însemna să arunc cu ură la picioare toată imaginația mea și s-o sparg ca pe un vas de porțelan, și nici măcar nu știu dacă invizibila aia cu coasa o avea și-o mătură prinsă de haină, ca să măture, că n-am auzit de așa ceva de la nimeni, numai mie îmi trece prin cap c-o mai avea și alte ustensile, nu numai coasă! Băi, frate! Dacă adorm pe patul din neant, voi mai fi sau nu în altă parte? Acea altă parte mai există, așa ca credința mea că Dumnezeu este cea mai mare Putere Divină din Univers? Băi, frate! Habar n-am ce să cred! Că fac tot posibilul ca să rămân cât se poate de conștient, pentru a ști dacă să mă culc pe pat sau să-l dau dracului și să-mi văd de drumul meu printre cei vii, să mă audă și să mă vadă ăia în continuare, să nu le permit luxul de a respira ușurați c-au scăpat de mine și să mă uite, nu după mult timp, sau mai rău, să-i doară la şapte metri distanţă de ei! Ia, hai să mă-ntorc la ei, să mă vadă şi să mă audă, şi dacă vor muri ei de ciudă, la propriu sau la figurat, treaba lor!''
          Şi aşa, cei câţiva pitici se înmulţiră până când ajunseră prin tot trupul. În momentul în care ajunse omul printre cei vii, începură a ieşi pe-afară şi cei vii au văzut şi-au auzit tot ce vroia el! În toiul vieţii, aia invizibilă cu coasa privea cum neantul se micşora până când rămăsese doar o bucăţică de pământ chel, insemnificant pentru cel care nu de mult ar fi vrut să nu mai fie, şi acum călca mândru şi indiferent pe acea chelie.

Mihaela Moşneanu 

Citeste mai mult…
-->