Blog

Ating condeiul, foile albe sunt pline,

Frunzele liniştite se odihnesc pe alei.

Mă gândesc mereu la ziua de mâine,

Au îngălbenit toate frunzele dalei.

Sunt copleşită deseori de gânduri,

Un cântec vechi ascultăm în surdină.

Ascund clipele toamnei pe rânduri,

   Mi s-a părut...

tăcerea m-a căutat în adânc de cer când eu azvârleam pământ dintr-o lopată de cuvinte să mă învelesc, de frig,

 pe mine

sau

balivernele

scornite de vânt curse dintr-un vârf de cerneală pe hârtie.

   Mai e puţin, se va usca şi ea, cernea

   Am ajuns la capăt, la un capăt.

   Mă mai despart trei paşi de el. Îi văd ţărmul, dar nu,

nu e ţărm de mare, e cela dintre cer şi pământ, între roşu şi albastru.

   În timpul ăsta, mi-am scanat ultimele bătăi, pe bandă.

   Mi-am luat liber,

apoi,

mai

Stă Crășuca divorțată,

Pe bordură, deșănțată,

Și-n frustrare născocește,

Sau veșnic, răstălmăcește.

De așa sforțare mare,

I-a crăpat între picioare

Colanții ce-i moștenise

De la mă-sa ce murise.

Ori nu a simțit că vântul

Șuieră pupând pământul

Și face ecou î

Habar nu ai tu,
timpule,
că m-am sădit în tine cu fiecare şoaptă de gând.
Habar nu am eu
că (mă) trec în clipa cu tine de fiecare dată când adie vântul, când cerul clipeşte din ochi şi scutura raze de ploaie sau stropi de soare şi luna se iţeşte print

Dimineaţa cafea beam.

Prin fereastră lung priveam

cum se-aşterne toamna-n stradă

printre vrăbii turnând sfadă.

Ţintuisem chiar o frunză

când, la geam, o buburuză

se lipise strâns de sticlă

tremurând. Îmi spun, i-e frică

să mai facă câţiva paşi.

Dau s-o iau,

Mă frământă până la ultimul cuvânt

Tăvălugul însuflețit de gânduri policrome

Și, asmuțit de-al toamnei pofticios vânt,

Simt emoția frunzelor răspândind arome;

Dorințele încifrate-n ale sângelui atome,

Sub valul anilor ce-au trecut, iau avânt;

Mă frământă

Încet şi chinuitor, timpul trece totuşi. Afară plutesc fulgi nehotărâţi, încercând să lege prima zăpadă.

Marcu are ochiul drept eliberat şi se poate mişca în voie prin salon şi pe culoar. Ar vrea să-şi omoare timpul citind ceva, dar nu poate. Este sup

Urechea stângă începe să-i sune. Aude clar nişte sunete care par a fi semnale Morse. Încearcă să descifreze ceva şi reuşeşte să recunoască nişte litere, dar fără a le putea lega în cuvinte. Mai apoi, sunetele se transformă în muzică.

Se înspăimântă. T

Iubim izvorul, râul și pădurea

Că ele-s dătătoare de viață

Și asta în familie se învață,

Că-s elixir ceresc și nu de-aiurea!

Privim în fiecare dimineață

Cum își împrăștie în noi răcoarea,

Cum ne oferă ochilor splendoarea

Când se ridică vălul dalb de ceață

NICIODATĂ e un cuvânt care sperie ades

Și căruia i se atribuie o conotație ciudată!

Optica ar trebui schimbată uzitându-l, mai des,

În expresii de genul ,,nu se știe NICIODATĂ”.

NICIODATĂ, sălășluirea-n Univers nu ia pauză,

Chiar și-atunci când, aparent

Am adunat clipă lângă clipă

strângându-le-n mâini şi s-au înmulţit

demult este de când începusem să le pierd

printre degete una câte una dar nu le-am lăsat

m-am repezit peste ele şi am tot încercat

să le ţin lângă mine să nu se risipească

pentru a ţi le dă

   Ce toamnă. Ce toamnă la banca noastră, tată...

   Se zdruncină tăcerea, se (răs)tălmăcesc amintiri cu şoapte, cu îmbrăţişări şi lacrimi şi zâmbete şi dor

                 Transcendență

Invazia neologismelor

mi-a deformat imaginea

și-n fuga comunicării spre nicăieri

pământul

ascunde

lacrima din cuvânt.

Vreau să respir!

În taină, mut silaba

și-o transform în nemurire,

apoi mă-mbrac

cu primăvara vremii mele

și-mi p

Undeva, într-o pădure virgină de stejar,

două stâlpări atingându-se discret

în bătaia vântului,

şi luna strălucind duios peste sărutul lor…

Undeva, dincolo de durere,

copilul din mine şi copilul din tine

alergând ţinându-se de mână printre stele,

neştiind

poezii pentru copii

-Oh !...iubirea…cum nu știi ? 
Desigur, ea se află-n împărăţia liliacului: 
Acoperită cu ghirlande de flori, 
Luna 
adoarme  lin, legănându-se în brațele lui. 

-Ce este iubirea ?-am întrebat 
valurile plescăitoare. 
-Oh !...Iubire