Ce liniște face tăcerea de-aci
de-acolo de dincolo de peste tot
că doar prin culoarea vieții urlă
dar nu se-aude pentru că e învelită sub
aparența care-și potrivește oglinda în
așa fel încât să se vadă locul

neciobit și neprăfuit că în rest pe unde
e ciobită și prăfuită se vede durerea
înăbușită ce clocotește în oalele sufletului
ce strigă-n zadar la nu știe nici el la cine
dar se zbate-n tăcere și ochii s-au scăpat pe
ei că n-au mai putut să mai țină și-au vrut să
dea și dau în gol nimănui care este aproape
departe peste tot și niciunde dar cuprinde din
adânc și de la suprafață toată ființa care
trăiește și moare și învie mereu până
când Dumnezeu vrea sau nu dar cert
e că tăcerea îmbracă tot și lumina
și-ntunericul și tăcerea urlă în culori dar
nu se aude decât... nimicul.

Mihaela Moșneanu

Am privit cerul de-atâtea ori
în viața mea încât nu știu să spun
dacă ziua sau noaptea se vede
piesa lipsă din infinitul puzzle
al grandiosului Univers de unde
Tatăl ceresc a strâns-o și-a adunat-o
în căușul palmei Sale apoi m-a
făcut pe mine cu rostul meu
pe care nu-l înțeleg decât foarte
puțin dar mă țin de el cu două mâini
care uneori simt că vor să alunece într-un
gol cunoscut doar blajinilor în timp ce
tălpile mele ciocănesc mereu la
ușa lor și ei se prefac că sunt surzi
pentru că n-au voie să m-audă.

Am privit apoi și pământul cu tot
ce cuprinde el în jurul meu prima
dată m-am uitat la verdele ierbii
la trunchiurile copacilor și la
tulpinile plantelor pân'-am găsit o
o porțiune de pământ chel și cum
culoarea țărânii sărea de-acolo
în ochii mei mi-a trecut prin gând
întrebarea unde este locul de
unde am fost zămislit înainte de-a
mă trimite Dumnezeu în pântecul
mamei mele pentru a deveni
fructul dragostei dintre părinții mei.

Am privit la un moment dat cerul
apoi pământul și-apoi cerul și iarăși
pământul și urcând și coborând mereu
privirea am amețit - nu știu cât timp a
durat asta - dar când mi-am revenit am
deschis ochii și trântit pe spate chiar pe
porțiunea cheală de care vă spuneam
- peste tot numai miros de iarbă și țărână -
în timp ce stropi ușori de ploaie mă
udau și soarele dispăruse după doi
nori cu forme bizare și mi-am adus
aminte de locut necunoscut mie
al acelei piese lipsă și-n timp ce ploaia
mă stropea pân' la piele Universul
părea să-și vadă de treaba lui fără să-i
pese că ud și năclăit tăceam și din
spatele tăcerii mele plecau o lacrimă
și-un un zâmbet tâmp de ne-nțeles.

Mihaela Moșneanu

Stau la pândă umbrele lor
ale tuturor viilor și morților
se perindă prin mintea unor
căzuți de jos în sus să culeagă
idealuri prinse printre vise
cu ochii deschiși că alea
din somn sunt jucării
pentru copiii mari pierduți
în realitatea care mușcă
din zilele și nopțile celor
care n-au ochi să vadă umbrele
de chipuri nu mai spun.

Și-ntr-un târziu cei vii
plâng după morți și morții
râd din umbră de viii
care ba râd ba plâng pe furiș
de viață și de necazuri
iar moartea e doar o arătare
invizibilă care le fură de sub
nas oamenii dragi sau dușmanii
care mor de ciudă a doua oară
c-ar mai fi avut din umbră de făcut
multe multora dacă n-ar fi murit.

Mihaela Moșneanu

Închid ochii și parcă văd
căderea mea abruptă
îmbrățișez țărâna pătată
pe alocuri cu vreo două fire
de iarbă palidă evadată din
arsoarea razelor ce pocnesc
ca biciul din toate părțile
viața cu picătura ei de fericire
bolile care zgrârâie îndelungat și apăsat
îmbinând urâtul cu răul făcându-i tiv
trupului uman care își zbiară durerea
în tăcerea din spatelele privirii unei
vulpi bătrâne ce ne urmărește
dintr-un colț ce ține cu experiență
pe umeri veșnicia și pașii nesimțiți
ai timpului surdo-mut și indiferent.

Mă ridic repede în picioare să
tranșez durerea cu lama celui mai
mai mare și oribil pumnal care-mi
sfârtecă măruntaiele dănd putere
mușchilor și sângelui care curge
ca apa prin mine și urlu la vulpe și ea
îmi râde-n față șoptindu-mi la ureche
c-am învins-o acum dar că altă dată
va mânui ea uneltele groparilor și că
nu voi mai putea să mă ridic
nici în picioare nici în cap.

O privesc cu teamă și cu inima
cât un punct din mine fiindcă
știu că așa îmi va face
că voi muri și că trupul meu va
deveni frate de cruce cu
milioanele de oseminte ce deja
i-au trecut pe dinainte în timp
ce sufletele au devenit
pelerini printre stele și spațiu.

Mihaela Moșneanu

Mi s-au strâns cuvintele buluc înăuntru
s-au prins unul câte unul și-acum
literele s-au transformat în gâze care
țipă dinafară și-mi zgârâie mereu
timpanele până ajung în forma
cuvintelor care aș vrea să ți le
spun sau să le șoptesc dacă ți-ar
plăcea să le asculți într-o surdină
aparte în care n-ai mai ascultat
niciodată vreo melodie preferată.

Mi s-au strâns atât de multe încât
nu știu cum să le mai aranjez că
la-nceput le așezam în ordine ca pe
hainele de vară sau de iarnă în
dulap și le orânduiam pe fiecare-n
parte cum și când să ți le împărtășesc
dar timpul s-a-ncăpățânat să te
țină prins de cuvintele și frumusețea
alteia pe care am cunoscut-o
dintr-o poză și mă-ntreb dacă sunt
mai frumoase decât ale mele pentru
că nu văd decât o privire și-un surâs
palid din spatele cărora aud doar... nimic.

Acum aș vrea să le-arunc afară și-apoi
să le înmormântez sub tălpile mele
după ce le-aș bătători cât aș putea de
bine și după mulți ani să treacă cineva
să le audă să le dezgroape și să le
spună sau să le șoptească persoanei
iubite și ea să-l iubească și fericirea
lor să se vadă sub forma celui mai
strălucitor curcubeu după cea mai
mare viitură de pe planeta Pământ
când voi uita de ele sau nu voi mai fi.

Mihaela Moșneanu

Știu că oamenii fac dragoste sau sex
- na! acum fiecare cuplu după cum preferă -
dar pe oricare dintre ele le-ar prefera
consecințele se produc inevitabil
prin continuitatea vieții și astfel fructele
dragostei și-ale sexului vin la un moment
dat fără să-și dorească și învăluite în
ceața inocenței pătată pe alocuri de
culorile vii și obscure ale vieții zbiară cât
le ține gura pentru că abia după ce
îmbrățișează viața se ciocnesc de urmele
durerii mamei de la naștere și de singurătatea
care le urează în tăcere ,,bine ai venit în lumea
tuturor bucuriilor și-al necazurilor agățate
de sângele și carnea care se-ncălzesc și se
răcesc după cum dispune soarta sau
încăpățânarea conștinței de-a cădea și a
se ridica sau nu încredințându-și
sufletul credinței ateismului ori ce-i
mai rău decât orice la un om minciunii față
de el înșuși pentru că mințindu-se face
unul dintre cele mai mari păcate acela
de-a încerca să-l mintă pe bunul Dumnezeu.''

Și astfel fructele se transformă în copii
adolescenți și-apoi în oameni ca cei
cu sexul sau dragostea și fără să-nvețe
de la cineva continuă și ei să facă ce-au
făcut părinții lor și tot așa aduc pe
lume alte fructe care cresc și-și urmează
la rândul lor tabieturile vieții unii
credincioși alții atei și nu în ultimul
rând mincinoșii și fanaticii și cu toții
fac și binele și răul Pământului deși din
nefericire în ultimul timp Satan își
râde-n barbă de slăbiciunile omenești.

Mihaela Moșneanu

Când zorii pupă lin razele care
tresar și suspină a dimineață
soarele poartă un dialog urgent și cât
se poate de deschis cu surorile sale
să nu mai strălucească așa tare pe cer că
trebuie să scoată în grabă așternutul
razelor la scuturat până n-or începe
să se zvăpăie în pași de vals și apoi
să imite din ce în ce mai mult pașii lui
Zorba Grecu' pe pământuri și ceruri
ori să intre în divergențe cu vântul
ploaia focul cutremurul și altele
din fiecare zi de pe planetă.

Noroc că nu răsare steaua noastră
în același timp pe toate meleagurile că ce
s-ar întâmpla dacă ar avea de scuturat toate
așternturile de pe toată planeta?

S-ar zăpăci de tot și n-ar mai ști cum
să le-arate drumul razelor și bietele
de ele nu cred c-ar mai avea chef să
danseze pentru toți și toate.

Doar bunul Dumnezeu știe cum a
orânduit locul timpul zilele și nopțile
Soarelui și-al întregului Univers.

Mihaela Moșneanu

Scrie soarta pe toate frunțile
de dinainte de-a se naște omul
despre ce va trăi sau ce i se
va-ntâmpla că cică oricât ar fugi
el de ea dacă-i scris așa va fi!

Și sunt scrise multe și mă-ntreb
unde-or avea loc atâtea scrieri
că unele frunți sunt mici și teșite
altele sunt mari și late - pe astea
ar fi loc mai mult - dar totuși
bat-o norocul de soartă! că ea
scrie și scrie de la-nceput până-n
ultima clipă multe trăiri de toate
felurile pentru fiecare nu contează!

De văzut nu se vede nicio scriere
că deși au doi ochi mulți oamenii ar
vrea să vadă să scrie ei cum
să le fie și-așa se-mpreună binele
cu răul în viețile lor și mereu
îi pândește moartea dintr-un colț
de loc apropiat dar invizibil.

De multe ori nu reușește să-i cosească
doar îi agață de odioasa-i coasă și-atunci
doar mor puțin pentru a învia și a se
ridica mai vii ca înainte și viața-i
îndeamnă să se declare învingători
în fața ei care și ea moare pentru
a învia pentru ei când le va veni rândul.

Și-atunci măi soartă te-ntreb
de câte ori trăiește și moare omul
în viața ce-i e dată de Dumnezeu?

Aaa, uitai că nu se vede pe frunți!

Că nici eu nu văd și degeaba-ntreb
că sigur trebuie s-aștept la fel
ca ceilalți până am să văd că doar nu
sunt mai breaz! și eu sunt un
om ca toți ceilalți în lumea asta!

Mihaela Moșneanu

Eu n-aveam curaj să-ți spun dar sufletul
meu îi șoptea timid la ureche sufletului
tău despre povestea nopților cu cerul
înstelat și din mijlocul lor regina
Lună plină privea îngăduitor mirându-se
de ce le țin de urât în loc să dorm și să
visez cu ochii închiși ci nu deschiși despre
tot dragul pe care îl picur puțin câte
puțin din gândul meu cu fața întoarsă
mereu curioasă și voioasă spre tine.

Și îi răspundeam Majestății cerești:

- Nu pot să visez pentru că mi-e teamă
că el doarme și dac'-aș adormi și eu
probabil aș sforăi atât de tare și-atunci
liniștea sufletului său s-ar sparge ca
un pahar de cristal și s-ar împrăștia
în cioburi de neliniște și noapte albă.

La care Majestatea cerească mi-a răspuns:

- Dacă vrei mă voi înfățișa sufletului
său și le voi porunci stelelor să-i lumineze
visurile și somnul să-i alinte trupul și mintea
pentru zilele care vor urma în viața lui
iar eu îi voi șopti ușor să nu-l sperii
despre gândul și dorul tău așa de mare!

Dar eu iarăși i-am răspuns Majestății:

-Nu este locul meu în acest timp în
care trăim amândoi dar dacă ne vom
mai naște altă-dată și eu nu voi mai fi
la fel cum sunt atunci mă voi învoi
cu ajutorul pe care mi-l oferi frumoasă
Majestate dar acum nu se poate.

Regina Luna plină a tăcut și din
spatele tăcerii Sale au apărut norii grei
care au ascuns puzderia de stele cu
tunetele și fulgerele ploii care nu răbdă
mult și începu să stropească vesel
pe gând și pe dor reușind să-mi
alunge sufletul de afară în înăuntrul meu
de unde o tot zbughește când nici
nu-mi dau seama dar totuși liniștea mea
nu vrea să mi se-arate sufletului care
văzându-se încorsetat tot neliniștit
se-ntreabă dacă nu cumva ploaia te va
trezi și nu vei mai putea dormi se prinse
c-o aripă de creier și cu cealaltă de cord.

Mihaela Moșneanu

Mă-nconjoară din toate părțile
gândul dorului de mine
mă strigă și mă-ntreabă
unde am plecat în ultimul timp
căruia nu-i pasă de zilele mele
când pașii și-i îndreaptă spre
tot înainte de sufletul meu
care fără să vrea aleargă după el
printre secunde și minute
ce se-nmulțesc pe drumul sorții
cu schimbările ei ca niște
cadouri de sărbători.

Dar nu sărbătoresc nimic
în neantul care a șters
ce gândeam și simțeam
odată atunci când încrederea
mă motiva să cred în aceiași
oameni care azi nu-mi
arată decât tăișul indiferenței
ori oate numai eu îl văd
când în realitate ei nu au nici
măcar nici cea mai mică intenție
de a-mi arăta vreun deget
arătător îndreptat spre mine.

Și mi-e dor de mine atât
de mult încât mor de dorul meu
de râsul cu gura pân' la urechi
care strălucea ca soarele sau ca
luna și stelele de pe cerul de vară.

Mi-e dor de mine Doamne și
Te rog din adâncul sufletului
dă-mi un semn să pot vedea
unde m-am rătăcit și dacă mă
voi mai regăsi vreodată!

Mihaela Moșneanu

Să îmi prefaci soartă gândurile
rele începând de mâine când zorile
zilei vor valsa cu minutele dimineții
care-mi pregătește de fiecare dată
aceiași porție de sentimente și trai
în speranțe înflorite dintr-un colț de
gând bun desprins din albastrul
cerului sau din întunecimea unui
nor care dețin mistere tăcute din
alte vieți de pe alte pământuri.

Dar lasă-mi te rog Lumina și-ntunericul
să caut în ele liniștea și cheia care
să-mi deschidă ușa spre firul speranței
să-l pot coase și tivi pe suflet să nu se
mai deșire niciodată pe lângă mine
pentru a se face una cu țărâna
care se hrănește mereu cu leșuri
avertizându-mă că-ntr-o zi
mă va mânca și pe mine.

Îmbină-mi soartă binele și răul
viața mea legându-le de
ambele capete ale speranței
când mă vei îmbrățișa în
această dimineață ține-mă
de mâini și picioare și alintă-mi
sufletul cu optimism și curajul
de a păși cu capul sus indiferent
de bolovanii din calea mea.

Mihaela Moșneanu

Oricine nu mai vrea să fie câteodată
acolo unde este de obicei nu neaparat să
moară nuuu! că de murit se moare din senin
în zilele noastre de-un infarct sau de-o
comoție cerebrală sărite ca
iepurele neașteptat și neștiut dintr-un
munte de om ce radia de sănătate
în ochii tuturor de-un cancer ascuns cât un
purice care se sparge din senin ca un coș de
pe obraz și se-mprăștie prin corpul uman
pentru a-i roade din măruntaie dintr-un
accident produs de vreun vitezoman bolnav
de inconștiență și din câte și mai câte
boli sau cine știe din ce motive.

Dar pur și simplu și-ar dori să fi fost în
alt loc de pe planetă și vieții să-i pună o
pălărie nouă de unde destinul din locul
acesta să-l găsească absent nemotivat la
toate simțurile și trăirile care-l zbuciumă
fără să țină cont că celălalt destin e posibil
să-l fi strâns și mai tare în menghină.

Mihaela Moșneanu

Am ,,fost odată ca niciodată”

un pic din ceea ce sunt în prezent

îmi place și nu-mi place să-mi amintesc

de apele învolburate sau liniștite

care i-au făcut baie sufletului meu.

De primele ce să vă spun?

Încă simt umezeala pe unde au trecut

că nu mi-am scos sufletul la uscat

deoarece ploua afară cu răutăți

invidii minciuni ipocrizie bârfe care

nu serveau decât să taie de pe listă

plictiseala și lipsa de ocupație a celor

care simțeau că se sufocă fiindcă

limba le era plină de buboane și trebuiau

să le decojească și să le scuipe

peste semeni fără să țină cont

de rudenie sau prietenie.

De cele liniștite la fel vă spun

unele îmi trezesc nostalgia și mă fac

să-mi fie dor de visele cu ochii deschiși

de altele nu mi-e așa drag pentru că aș fi

putut să fac altfel și poate mi-ar fi fost mai

bine decât îmi este azi dar

trecutul a reușit să se adăpostească

bine de tot și singura lui putere este să

mă pândească dintr-un colt de minte

ce nu vrea să uite chiar dacă nu m-am oprit

din mers după clipele mele.

Prezentul îmi șoptește din subconștient

că mai sunt ape care vor trece și vor

lăsa urme așa că mă grăbesc

să le-ntâmpin cu toată fizionomia

în special cu ochii și cu urechile

fără să-mi fac și eu năravul celor

cu limba și cu buboanele.

Mihaela Moșneanu

Ciudaţi mai sunt oamenii din ziua de azi
nu ştiu ce au de se joacă de-a v-aţi ascunselea
cu semenii lor dar nu că s-ar ascunde
ca-n bătrânul şi binecunoscutul joc al copiilor
- ooo! că jocul acesta era este şi va fi mereu o
distracţie cu cioandă între copii -
pe când joaca adulţilor de care vă spun
e o secure ce taie oamenilor cheful de omenie
de la cap până la cât se poate de aproape de
pământul acoperit pe care calcă.

Când vine vorba despre a mânca a bea sau a
dobândi cam nouăzeci şi... aproape sută la sută se
pun la pom sau la zid şi-ncep să numere de la unu
la zece apoi s-adune cu lopata tot ce li se pune-n faţă
cu feţele luminoase inspiraţi de interese şi împrejurări
până când ţelurile sunt dobândite prin transfer
bipolar care pătrunde prin suflet până la
măduva oaselor înconsertate în anii ce trec
prin fereastra timpului indiferent şi umbros.

După ce burţile li s-au săturat ori şi-au atins
scopurile se ascund şi nu mai rămân decât cerul
cu schimbările în funcţie de vreme pământul cu
natura lui trotuarul călcat de mulţi paşi asfaltul
circulat de fel şi fel de maşini bengoase
clădiri care ascund în interiorul lor instituţii
publice ce-i obligă să-și plătească datoriile singuri
parcuri cu lume ce ocupă băncile şi atâtea
locaţii de pe planeta asta după care oamenii
se ascund şi îi cauţi şi nu-i mai găseşti
oricine să surâdă amar dacă-i mai zăreşte
de la distanţă după un an-doi sau după
douăzeci de ani când vor mai dori ceva
fiindcă iarăşi le e foame de ceva şi nu au.

Mihaela Moșneanu

Calcă timpul pe clipe şi-n paşii
lui zburători de prim-balerin al marii
opere Viaţa jucată pe multitudinea
de scene improvizate
în costume şi decoruri diferite
ale fiecărui om sau al mapamondului
dar cred că întodeauna îi e teamă
să nu se-mpiedice de ele şi din
prezent le azvârle după uşa unei
pivniţe unde trecutul e bine
depozitat în amintiri şi istorie.

Când amintirile încep să circule
prin artera sufletului şi-ajung
prin ţesutul creierului care
vrea sau nu să-şi amintească
afurisitul de prezent se ciocneşte de
uşa pivniţei căreia i se sparge yala
pentru a face loc crâmpeielor din
trecut să curgă prin lacrimi sau râs
făcându-l pe nesăbuitul om să se agaţe
de urmele primului balerin ce-a
uitat demult c-a trecut pe-acolo
dar în zadar încearcă să facă
asta că nu reuşeşte decât
să-şi zdrelească sufletul şi raţiunea
îi strigă că totul este istorie.

Cam astea ne rămân
în urma paşilor timpului
amintiri şi istorie.

Mihaela Moşneanu

Un călător prin viaţă
unul ca mine sau ca tine
a obosit într-o zi de primăvară
dar nu de mult mers pe jos
- şi dacă l-ar fi obosit mersul
gândurile şi amintirile-i
furaseră oboseala fizică şi-o
agăţaseră de soare şi cer.

A văzut la un moment dat
o salcie înmugurită pe malul unei
ape şi sub ea o băncuţă frumos vopsită
ce-i făcea cu ochii scândurilor
care străluceau în lumina soarelui
s-a apropiat şi cu dosul a-mbrăţişat-o
fără a-i da pe urmă prea multă
importanţă în timp ce sufletu-i
râdea sau plângea fără să-i observe
pe ceilalţi călători ai vieţii
care treceau pe lângă el.

Firul gândurilor şi imaginea amintirilor
se-mpleteau ca aţele mărţişorului
crenguţele salciei se dădeau în leagănul
unei adieri de vânt şi plângeau în tăcere
văzând şi ascultând sufletul călătorului.

Mihaela Moşneanu

Am avut un vis mare şi plin cu ochii
deschişi pur şi simplu s-a dezlănţuit
într-un viitor îndepărtat născut dintr-o
speranţă ce-mi scăpăra ca o luminiţă
prin suflet când m-am gândit
astăzi la iubirea oamenilor rătăciţi
printre ruinele urii ce face prăpăd
cu artileria răutăţii şi-a invidiei
ce scuipă a baladă în viitorul apropiat
incert şi neîmpărtăşit de nimeni
deşi toţi îl sprijină într-un
fel sau altul din spatele
ipocriziei şi-a faptelor nesăbuite
înfofolite straşnic în interese.

Am să vă povestesc despre
această dezlănţuire de necrezut
dintr-o dată ura şi prăpădul ei
au fost lovite de conştinţe ce vor
trăi peste milenii de ani
într-un viitor în care noi cei de azi
vom deveni a doua istorie antică
din care ele vor învăţa ce e
binele şi răul deopotrivă
vom fi priviţi ca pilde din care
viaţa lor va fi mai bună ca a noastră.

Vor cerceta prin imagini greutatea
iubirii şi-a urii printr-o nouă
tehnologie asemănătoare cu internetul
cu ajutorul unor roboţi umanoizi
pe care îi vor programa să-nfăptuiască
răul pe care oamenii secolului XXI
îl înfăptuiesc fără să se gândească
prea mult la consecinţele ce sfărâmă
atâtea trupuri şi suflete
apoi îi vor reprograma ca să se comporte
cu adevărata umanitate uitată în zilele noastre.

Şi-atunci oamenii vor învăţa iarăşi ce-nseamnă
să iubească şi-o să uite sentimentul greţos de
ură care taie şi spintecă până-n măruntaie
iar cei ce nu vor dori să-nveţe vor fi
pedepsiţi aspru de-un robot umanoid
transformat în justiar cu apucături teroriste.

Abia atunci bunul Dumnezeu îi va privi
cu faţa senină pe acei oameni şi ochii
îi vor lăcrima de mulţumire că umanitatea
va elimina ura definitiv în favoarea iubirii.

Mihaela Moşneanu

- Fericire pe unde umbli la ivirea zorilor
când acestea lăcrimează de ziuă şi simt
cum razele soarelui le mângâie pe creştetul
unor clipe ce stau la pândă de după o perdea
groasă şi invizibilă ochiului uman care
oricum nu vede decât ce vrea el?

Nici când răsare soarele în splendoarea sa
tot nu vrei să mi te-arăţi să-ţi văd
măcar o umbră din înfăţişarea misterioasă
care ştie să stropească din când în când
cu un râs sau o lacrimă ce îneacă vorba-n gât.

Apoi dimineaţa când purced oamenii pe drumurile
lor pline de trafic şi gălăgie unde se interpun toate
grijile şi responsabilităţile nepăsarea şi nesimţirea
furăciunile şi înşelăciunile sau mai rău lenea
ce roade din măruntaiele multora făcându-i
să-şi piardă o clipă două trei până când se-nmulţesc
ca să compună o zi pierdută în van cu ochi dar mută
fiindcă nu poate să întrebe pe nimeni ,,de ce
ai ignorat şirul clipelor mele lăsându-le să treacă pe
lângă tine fără să-ţi pe pese câtuşi de puţin?''

Pe la prânz şi după-amiază stai iarăşi ascunsă
de parcă ţi-ar fi teamă de uitătura omului
cu spinarea împovărată de supărări şi tristeţi
ori cu sufletul încărcat de răutăţi şi frustrări
ce coace din gânduri invidia şi fărădelegile.

Seara te-ascunzi cumva după nori sau lună?

Că după stele nu ai cum să te-ascunzi
te-ar arde de vie şi te-ar face scrum cu
puterea luminii lor poate mai puternică decât
a soarelui şi pentru că noi muritorii tereştri
te avem în gând dar nu te cunoaştem decât
din sunetul literelor care te compun.

Aaa, da! Cum de nu m-am gândit până acum?

Probabil că noaptea când dorm ori visez
mă priveşti atentă şi te gândeşti de ce oamenii
vor să te vadă şi să te cunoască?

- Măi furnică umană şi tupeistă ce eşti!
îmi răspunse Fericirea deranjată cum îndrăzneşti
să mă iei la întrebări pe mine când tu eşti o veşnică
nerecunoscătoare şi nemulţumită de tot ce ai?

Da chiar şi aşa îţi voi răspunde pe unde umblu!

Când apar primele zori îi spun Domnului
să le împingă cât mai mult spre tine să le vezi
în cazul în care te trezeşte vreun vis vreo durere
trupească ori vreun of ce-ţi zbuciumă sufletul!

Şi când răsare soarele Îl rog să-ţi deschidă ochii
să te întinzi cât poţi în pat sau pe scândura pe care
ai dormit şi ţi-ai privit inconştientul de la răscrucea care se
intersectează cu viaţa şi moartea fără a-l vedea sau auzi
apoi dimineaţa îţi şoptesc în suflet să ai grijă de tine
să fii înţelept nu impulsiv şi agăţat de defectele
care te influenţează şi te atrag spre rele la prânz
şi după-amiază îţi văd micile bucurii şi nemulţumiri
de până la acea oră şi mă cuibăresc în tine
dar tu nu ai ochi să mă vezi fiindcă întodeauna îţi
doreşti altceva mai mult sau imposibilul
seara când ieşi cu perechea ta pe undeva sau stai
acasă cu ea şi cu copiii tăi mi-ar plăcea să mă vezi
dar mereu te gândeşti cum să faci bani sau cum să-ţi
cumperi nu ştiu ce maşină de lux sau visezi la avuţii
de care nu ai nevoie ca să fii fericit crezând
că în toate astea stau eu deşi mie nici că-mi plac nici că
nu şi în sfârşit când dormi sau visezi încerc să mă
odihnesc câteva ore că abia atunci îmi dai puţină pace!

Mulţumit acum omule?
Crede-mă că sunt mereu în sufletul tău indiferent
de ce ţi-e dat să trăieşti de la ivirea zorilor până
în ultima clipă a zilei care te doboară şi te pune să dormi!

Mihaela Moşneanu

Merg în şir indian cuvintele dictate
de muzele îndrăgostite din toate
părţile de N spirite dăruite Pământului
pentru coloritul filelor care nu-şi găsesc
sens în albul lor şi le strigă într-o
lume atât de aglomerată în spaţiu şi timp
ce-şi deschide fereastra magiei să-şi arate
preaplinul frumuseţii şi-a urâţeniei terestre
într-o splendoare încoronată de stăpânire
ce-i îndeamnă pe oameni la atâtea lucruri
prin voinţa de-a trăi după bunul plac.

Clipele efemere de fericire ţipă de bucurie
colorează o fizionomie sobră de obicei
izvorăşte din ochi făcându-i să strălucească
împrăştiindu-se în zâmbete şi râsete misterioase
dar plăcute la vederea şi auzul tuturor
supărările sunt motive de tristeţe şi amărăciune
ce brăzdează obrazul şi ochilor le fură
din ce în ce mai mult din culoare şi vedere
schimbând-o într-un văz în gol nedefinit
boala urlă din trompeta durerii ce muşcă
din carne şi ciopârţeşte din sufletele zbuciumate
ura şi invidia sapă prin oameni transformându-i
în fiare sălbatice cu înfăţişare umană
războaiele şi marile conflicte politice zguduie
planeta din temelii punând-o în pericol
de moarte sau de început de sfârşit neştiut
când? cum? de ce? sau pur şi simplu
fără un motiv anume doar din plăcerea
de-a distruge ce alţii au clădit sau creat
luna stelele şi întreg Universul împreună
cu Dumnezeu sau grandioasa Putere Divină
trimit mesaje muzelor să-mbogăţească
imaginaţia şi acestea au simţit simt şi vor simţi
nevoia acută să le şoptească spiritelor frumoasele
scrieri prin care iubitorii de lectură trăiesc
speră ori râd plăng şi chiar mor pentru a învia
când revin în lumea şi timpul lor.

Prin toate acestea şirul indian al cuvintelor
ard de dorinţa de-a se iubi cu albul filelor
acum în viitor şi pentru întodeauna
în viaţa pământeană şi dincolo de ea
de-acolo de unde nu se va mai întoarce
omul şi nicio vietate care-a trăit aici.

Mihaela Moşneanu

Din spatele zâmbetului plâng de multe ori
norii sufletului agăţat de gânduri ce se înjumătăţesc
în dosul uşii închise în faţa vizibilului permis oricui
de unde suprafaţa nu are interfaţă să transmită
semnalele vitale ale unor interioare ce-ar striga
cât le-ar ţine gura dacă ar putea cuvânta.

Dar nu pot pentru că omul le pune stop
când ajung la uşă şi firul lacrimilor se-adună
ghem încătuşându-se în nori care calcă apăsat
pe sufletul tras de cordul îngreunat ce se
preface că le poate căra-n spinare orice ar fi
până când i se mai rostogoleşte pe jos câte
un sac de durere şi-atunci un nor se sparge
şi lacrimile pleacă involuntar pe panta obrazului
luminat mereu de acel zâmbet ce ţine uşa
închisă în faţa nepoftiţilor orbi şi surzi
printre care trăieşte sau moare câte puţin.

Şi totuşi norul nu are atât de multe lacrimi
greutatea sacului se diminuează şi ori
este azvârlit înapoi pe spinarea cordului
ori rămâne acolo unde-a căzut pentru
întodeauna când izul speranţei începe
să prindă contur până când înfloreşte
cât un boboc deasupra sacilor îngreunaţi
îmbărbătându-l pe viteazul cord şi zugrăvind
pereţii sufletului în lumină şi nădejde
de unde Domnul îl priveşte şi-l mângâie
redându-i omului zâmbetul învingător.

Mihaela Moşneanu