Blog

Călătorii geodezice – Coreea de Nord, 1989 (II)

(capitolul precedent)      

Înainte de sfârşit

            Motto 1: „Imperiile înghit popoare, dar nu le pot digera.” (din memorie)

            Moto 2: „Marile imperii, sufletele mici şi creierele mărgin

ceas singuratic

 sorbind

 din şuierăturile plecărilor

 sosirilor

 încă o toamnă

 risipește amărăciunile

 ca pe niște frunze

 întoarcere

 spre izvoarele tămăduitoare

 ale cuvântului

 sămânța unui gând bun

 germinează-n

  inimă

ceva din sclipirea liniștită

 a aces

   Ştii cum e iubirea, în tăcere, fără cuvinte? Nici eu,

încă,

   aştept să se (dez)lege cerul şi zborul să fie continuu, fără ţărm, să trezească (re)mişcările, (cu)tremurul unor valuri risipite în stropi de şoapte.

   Mai strig,

uneori,

din când în când

Hoinărind prin oglinda amintirilor,

ochii gândului mă proiectează-n trecut.
Reiterată doar de umbra răsturnată,
o siluetă fulgerată, 
supus așternută în ghearele timpului.
Peste imaginile redesenate haotic,
o durere sfâșietoare destramă lumina-n fâșii.
Parc

Cerceii mamei,

un ciorchine de perle false

împletit pe liţa ruginită de vreme,

îmi strivesc lobii urechilor.

Ce dor smintit,

voia din cer să o cheme

cu atâta dor nemărginit

încât nici nu mai ştiu

cum s-au deschis plămânii

într-un zâmbet lătăreţ, lălâu,

lăsând

Își prinde gîndurile-n vorbe nespuse la lume
ca niște raze de lumină peste orașul galben
împătimit de viori
atît de mult
încît oamenii cuprinși de somnolență
adorm cu capul în stele.

Într-o noaptea luna a căzut într-un pahar
cerul surprins de nepăs

Nu ştiu când s-au disipat clipele timpului meu

şi-au alunecat pe albia unui torent

plin de cuvinte promise şi jurate mie

în van şi invocate în numele Domnului şi-al cerului

dar ştiu că torentul s-a înfruptat cu poftă din ele

transformându-mă într-o geamăn

   Îmi pare că te cunosc, timpule, cum te treci dintr-un (ano)timp în altul, dar nu, nu,

tu te joci cu minţile noastre,

   ne sădeşti iluzia primăvara,

   ne creşti speranţa vara,

   ne trezeşti amintirile toamna

şi

   ne plecăm în iarnă,

dar nu a ta, a no

Se-mbulzesc vorbele pe limba omului

sunt numeroase şi pline

de durere şi suferinţă

pricinuite de alţii care nu mai ştiu

decât să râdă în surdină

că pe faţă le dansează ipocrizia

în paşi de batjocură.

Ies din gura strâmbată a omului

de plinătatea neputinţei

ca

Spuma albă loveşte stânca tristă,

Aleargă valurile mari în goană.

Doar marea este o bună solistă,

Nu-mi place a vântului prigoană.

Soarele îi opreşte repede avântul,

O barcă alunecă domol pe valuri.

Soarele îi opreşte repede avântul,

De maluri se agaţă albe

copilul 
a pus o sămânță în pământ 
a doua zi
un lujer i-a atins călcâiul 
după un timp
o floare galbenă 
i-a dat binețe 

oamenii au
grefat floarea pe un cer 
înnorat plin de spaime și confuzii 
treptat 
floarea și-a pierdut strălucirea 
exuberanța 

Nu sunt poet, cel mult un trubadur

Al zărilor foșnind arar sub pleoape,

Un rătăcit pe-al sorții abajur,

Ce-și ia răgaz din lună să se-adape!

Nu sunt poet, ci un refugiat

Pe marea găzduită de foneme,

Din timp în timp, la nori afiliat,

Îmi dezvelesc azurul p

prin garduri

florile târzii de salcâm

 parca înviorează

 toropeala

 acestui amurg

  de sfârșit de august

 sunetele sălbatice

 ale beției de culori

 fac să-mi tremure mâna:

 aromele ceaiului

  se amestecă cu

 parfumul salviei

 de-a lungul șinelor

 de cale fera

Am primit un pachet cu niște cărți, prin Poșta Română. Dacă n-aș ști că vine de la București aș zice că a fost adus din Afganistan via Siria, mai că mă uitam dacă n-am și-un cadou-bombiță ... Cei 300 de kilometri ia parcurs ca la maraton, dar ce zic,

încet-încet se-așterne pe coline toamna

încet încet se-așterne pe coline toamna,
grădina se scufundă-n galben
prin pielea cerului albastră,
doar mere roșii se mai văd în zare.
cu degetele răcoroase vântul
trece prin părul meu albit de vreme
amintind de lu