Blog

NU MĂ MAI IUBIŢI!

Nu ştiu cât mă iubiţi?
Percep doar,
că mă priviţi,
ca pe ceva intern,
ca pe un refren,
venit din etern,
adus din Infern,
că versuri aştern,
câte un catren,
al osului stern!

LĂSAŢI-MĂ!
NU MĂ IUBIŢI!
sunt un mucegai,
pe nume Mihai,
îmbrăcat în s

Soarele, odihnit, cu voie bună,
Trimite un zîmbet spre lună.
- Bună dimineața, regina nopții!
Ce ode ți-au mai scris poeții?

Cu o rază, o mîngîie pe față,
Să-i fie somnul lin, de...dimineață!
Apoi își face rondul de...zi,
De la poarta cerului spre mia

Cu

ochii împăienjeniţi,

abia dacă se mai mişca

în decor.

Îşi scutura capul

ca şi cum

ar vrea să-şi facă

ordine

în el.

Stau şi mă uit cum viaţa 

se înghesuie în mine de-mi rupe os cu os

se toarnă gâlgâind

în crăpături de peste tot

şi tot toarnă

că dă pe-afară nu contează

iar tristeţea

ca la ea acasă

încinge o horă a veseliei

de asudă lacrimile-n saramură pe răni

apoi obosite o

Credinţa
e un foc divin,

o scară înspre mântuire,

tămăduire
 pentru suflet,

poteca
 pentru-mpărtăşire.

Vegheat de sus,
cu blând fior,

la început
e mai sfios,

scânteie de-a primit din cer,

e semn trimis
de la Hristos,

prin Îngerul
          ce-mi stă de pază,

cu

tu n-ai știut

tu n-ai știut să legi

descântecul de veșnicie,

te-ai tot jucat ca frunzele

 prin toamnă,

dintr-un fior

tu ai făcut vioară,

peste amurguri roșii

de cristal.

ce a rămas a fost tăcerea,

pe lespezile

moartelor fântâni,

destinul

ne-a golit veșnicia

 pr

Rămas

fără cuvinte,

îşi golea mintea de amintiri.

Încerca iluzia

că ziua

s-a sfârşit…

Ne dor atâtea întâmplări fără noimă
din care nici nu facem parte.
Zarva şi ura ne-mpresoară şi se duce
încât mă întreb de ce rămân pe loc,
dezmoştenit de propria-mi virtute
de-a nu mă dezbrăca în văzul lumii.

Nici nu mai ştiu dacă fereastra s-a deschis,
să

Sfinxul

Sfinxul doarme pe nisipuri,

Fiind mereu bătut de vânt,

Rege peste vaste timpuri,

Între ceruri și pământ.

Sfinxul pe buză de lună,

Stă la margini de cuvânt,

Când încearcă să-l răpună

Numai spicele de vânt.

El putea să fie-o stea,

El putea să fie  scr

Înăuntrul lui

a găsit un loc virgin

cu statut de chiriaş în propria casă

permiţându-i să-şi prelungească călătoria

lăsându-se cu palmele pe pământ

şi umbra scuturându-se peste el.

Când sângele-i prindea viteză

insinuându-se pe la spate,

i s-a pus ce

NOSTALGIE I

Calc pe frunzele uscate ale sufletului meu

Aşteptând înverzirea primăvăratică a ramurilor sale

Şi îmi dau seama că-mi vine tot mai greu

Să-mi trag seva pentru-a păşi pe a vieţii cale.

Unde sunt anii când nepăsător treceam prin viaţă

Şi credea

a venit toamna

a venit toamna, ceva difuz,

un bal ca la carte,

vântu-mi răzbate-n auz,

un tangou de departe.

dansează frunza, o știm,

pe-o placă uitată, tangoul,

în sufletul nostru intim

își prelungește ecoul.

cerul e negru, de scum,

parcă am pictat numai v

Sfânta Evanghelie de astăzi “Tăierea capului, Sf. Ioan Botezătorul” ne pune în faţa unor scene ce conţin realul şi ne dă mult de gândit, că nu sunt întâmplări aievea. Oare, ce o fi gândit Irodiada, dacă elimină pe Proorocul Înainte Mergătorul, i se v

Şi de-o fi să ningă ne-ntrerupt
Peste noi ca într-o feerie
Dă-ne doamne chiar pentru vecie
Zbor în vers tot mai înalt, abrupt.

Să ne înălţăm a nemurire
Îngeri din icoane adunaţi
Şi în primăveri azi întomnaţi
Întru slava ta cu umilire.

Să ne fie versul hran

                                                                      Motto:

                                                                                              „ Toamna se numără bobocii!”

Ghemotocul de fată se cățără cu uşurinţă în pat, îș

Cu gândurile aiurea,

sărea de la o aparenţă la alta

umplut de cuvinte

ca dintr-o bătaie pe dinăuntru.

Tropăia cu picioarele

pe sub mormanul de haine

târâte prin noroi.

A vrut să se dea uitării…

CA SĂ VEZI CU OCHII TĂI!

Un copil fugea prin curte

Şi, deodată a căzut...

S-a lovit tare la frunte,

Dar şi ochiul l-a durut.

Printr-un ochi de geam priveşte,

Soarele din raze-n jos,

Chipul fetei ce-mpleteşte,

Ochi pe faţă şi pe dos.

La căruţă moş Costică,

P

de ce?

De ce-mi răsai, femeie, din pânza de chenar,

Atâta de frumoasă și cu atâta har?

De ce-mi răsai din zbucium și dureri

Din vraja timpului și-a lumilor de ieri?

În ochii tăi sunt veșnice fântâni

Deși brățări de aur îți sună peste mâini.

Femeie, dulc

Zâmbetul plin

ți-l ung pe cuvinte

ochi întind

lung pe vers

pielea ți-e odă

de zbor înainte

rima îți vine

așa bine în mers

în vin pui dulce

licoare de nebunie

și mi-e sete

poem să te beau

să-mi faci o

cafea din silabe

o mie

lingurița las-o

unde era

și hai să vorbim

cit

Hohoteşte cerul peste-un trupul nătâng
slobozindu-şi lacrimi, visele-nfrângând!

Năluci vii, fuioare din pământ tăşnesc
totul împresoară ce e viu, strivesc!

Pământul musteşte, ploaie sunt şi eu
de tălpi îţi lipeşte, părţi din trupul meu!

Lut zălud doar oale