Mamă, anotimp de primăvară,
M-ai învățat frumos să înfloresc,
Să sădesc iubirea - floare rară
În solul inimilor pe care le întâlnesc.
Ești cuvântul rostit întâia oară,
Lumina ce a zămislit o viață
În ritmul unui cântec de vioară,
Să-nvăț un dans, numit speranță.
Mamă, pulsezi acolo adânc în mine,
De câte ori respir al copilăriei vis.
Tăcerea o împac c-un poem despre tine,
Să regăsesc în al tău surâs acel Paradis.
Tată, nu ai mai rămas să culegi
anotimpurile mustind de viață
să-mi așezi în glastră copilăria
cu mirosul unui veac făr’ de singurătate
vino, prinde-mi în păr primii ghiocei,
primăvară să danseze prin minte
un vals știut doar de noi.
în grădina din fața casei
plivesc dorul sălbatic
dar tot crește până la nori
îmbrăcând câmpiile sterpe
te naști mereu în versul meu
sărutând tandru fruntea cuvintelor
frământ metafore cu palmele viitorului
adaug esența zărilor pierdute
să-ți pregătesc un tort de ziua ta
pe care m-ai lăsat s-o petrec singură
clipele dulci-amărui le garnisesc cu amintiri,
iar timpul se căznește să le sufle
în fiecare noapte reintri în visul meu
încă nu am găsit o formulă să te pot păstra
în diminețile deranjate de mersul stelelor
adorm din nou în sudoarea răsăriturilor.
În memoria tatălui meu, care azi ar fi împlinit 80 de ani.
Eminescu mi-a pus în lacrimi
Stropi de nostalgie şi iubire.
Mi-a dat fiorul unei inimi,
Ce prin vers cunoaşte nemurire.
El e tainic demiurg de stele,
Luceafăr în galaxia de poeme.
Rimele-i nepereche-mi ating visele,
Să pot dezlega ale timpului dileme.
Cuvântu-i sânge ce aleargă prin artere,
Un foc ardent în pieptul de roman.
Poezia sa prin sita vremurilor trece,
Criticii se duc, îngerii lui cu noi rămân.
A deschis c-un dor fereastra lumii,
Să răsară-n inimi floarea cea albastră,
Să-i ocrotim lumina în căuşul vremii.
Ochii să-i vadă întinderea măiastră.
Omagiu lui Mihai Eminescu, la 169 de ani de la nașterea sa.
Lasă-mi, Doamne, o petală
de timp,
blochează alarma cu îngeri
ce nu dorm,
ca s-aud în iarbă
plânsul florilor,
ștrangulate de vânt,
renăscute de mersul
ploilor de demult.
Conjugă-mi, Doamne,
verbul ,,a fi”,
gândul că sunt,
revelația că ești
și întârzie moartea…
sau fă-i un statut:
să n-o mai primim
fără bon de rând, la visare.
Să-i fie și ei trecerea,
prin firul de lacrimă,
al unui bătrân,
al unei mame,
al unui neam –
legământ de mister,
Universul din nou creând…
Dacă inimii
i-ar fi crescut flori
Ce primăvară!
Ar fi umblat desculţe necuvintele...
Timpul nu ar mai fi schiopătat
dacă ,,i-ai fi sărutat talpa",
secundele ar striga şi azi:
- ,,Ce bine că eşti!"
- Ce mirare că alerg
prin amurgul tău!
Clepsidra mi-ai răsturna-o
să trec mereu către început
Gândul să-mi fie verde
în miez de lume
şi tu să nu-l striveşti de teamă
să nu se facă noapte
Fericirea-i perlă ascunsă,
stropită de amarăciunea
unui val
Mai lasă-mi dreptul la vis -
Paradis în care mai cresc tăceri
până la nori sau până în ochii îngerilor,
Mută-i hotarele către mâine,
pe marginea unui râs neinventat
să glumim cu stelele,
să ne răspundă luna,
iar lacrima să-mi spună:
Îmi eşti ochiul din care curg
sunt a ta zbatere de dor…
Sub pleoape ni se odihnesc
Necuvintele.
In Memoriam Nichita Stănescu, la 34 de ani de la dispariția sa.
Dragă Românie,
de ziua ta toţi se întrec
în urări şi excese de mândrie,
în restul anului, cam înghiţi în sec.
Ce-ți doresc eu ție,
dragă Românie?
Oameni calzi și buni
să calce pe urme de străbuni,
guvernanți destoinici și cinstiți
care să nu răsufle ușurați
după ce poporul votul li l-a dat;
ca la cioan și la plăcinte
și la fapte să fie tot înainte.
Ce-ți doresc eu ție,
dragă Românie?
Din ochiul tău de Rai
să curgă un autentic dor
şi braţe de omenie
să apere strămoşeasca glie.
Pe plaiul tău visez şi eu,
la un glorios viitor,
și îţi las poeme cu drag.
Printre vitralii de ceruri
lumina să curgă-n şirag
să îmbrace sufletul în trei culori –
nesfârșite doruri…
(1 decembrie 2017, Lavinia Elena Niculicea)
Mamă, te caut în alt anotimp
unde a înflorit dorul-floare
udat de o lacrimă ruginie...
Tăcerea-i strigăt de cocor,
cu aripile trezește vazduhul
din melancoliile unui mâine.
De dorul tău am inventat oceane
c-un plâns tăcut.
Visul mi-e arcă,
mă salvează
de potopul durerii
și mă duce pe celălalt mal al sufletului.
P.S. Poemul e închinat mamei mele, la doi ani de la trecerea ei în neființă.
Timpul este miel şi călău
Spintecă cu sete blândele toamne,
Destinul necordial suflă ca un alizeu.
Și-mi frânge ramurile fine...
Lumina mi-este vis sfios de vară
Cu frunze şi muguri de vânt,
Plesnind într-o toamnă amară
Ce n-aş da să o nasc în cuvânt.
Clipa zdrențuroasă s-o îmbrac de gală
Visul s-o invite la un dans nocturn
Pe muzica vieții, iluzie regală
Ce o fredonam cu toții cu-n glas diurn.
Povestea nu-i veche, nici nouă,
E scrisă cu degetul de Dumnezeu
Iar fiecare gând e strop de rouă
Sorbit de-o inimă la greu...
Iubesc ploile de vară.
Ele spală infinitul.
Stropii din pieptul cerului
îmi tatuează universul
şi-mi hrănesc simţirea
cu perfuzii de lumină.
Iubesc ploile de vară,
îmi franjurează liniştea
mă inundă cu tine,
să pot purta chipul de viaţă,
ce mi-a fost dat.
Vântul mă prinde de mână
la semaforul curcubeului,
care îmi arată
miracolul supravieţuirii.
Te simt în răsuflarea clipei
îmi adulmeci parfumul
în dansul timpului.
Mă îmbrac cu neuitata
ploaie de vară,
să se lipească de mine
cerul.
Tăcerea îmi calcă visul
în picioare,
se scutură de somn
ia lumea în spate
şi urcă Golgota clipelor…
Un fir de speranţă răsare
udat de lacrima lui Hristos,
a făcut pact cu viaţa
să mă ridice de fiecare dată.
Viaţa o străpung
c-un gând,
să curgă din ea începutul
cum curge Lumina din răni.
Primăvara îmi arată că e vie,
a înmormântat atâtea ierni
ca să ajungă la mine.
Eu o salut c-un vis
şi-o rog să-mi vândă
taina mugurilor,
să pot înflori iar
la Tine-n suflet.
Azi, 21 martie, de Ziua Internaţională a Poeziei, vă ofer această poezie:
Poetul e o mică stea
din constelaţia iubirii,
el creează liniştea,
prin albul vers al fericirii.
Poezia lui e lacrimă
din ochiul unui înger,
durerea e ascunsă-n rimă –
al dorului străfulger.
El este un hoinar trubadur,
cântă la fereastra lumii
serenada unui suflet singur,
acordată pe strunele inimii.
Rătăceşte agale în galaxia,
în care visele nu mor.
Cerul cântă aleluia
pământului cu dor…
Înşiră al vieţii poem
în calea tăcutului univers.
Visează sufletu-i boem
că e Luceafăr, plin de vers.
La mulţi ani, Poezie! La mulţi ani, dragi poeţi!
Mi-am început călătoria printre cuvinte,
copil fiind…
Citeam în palma vieţii
poveşti despre lucruri simple.
Cartea mi-a strigat:
- Ascunde-te în mine,
când lacrimi te vor ajunge!
Cuvântul îţi va fi curcubeu,
aşază-l pe tâmpla oricărui om.
Din dragoste de cer,
învaţă zborul
o pasăre ce renaşte când aripile
îi sunt deschise spre celălalt,
cu fiecare zbatere mai aproape
de a descifra taina de a fi.
Fără cuvânt nici eu nu sunt,
c-un cuvânt dau
pietrelor glas,
stelele se întreabă
cum şi cât luminează
un cuvânt.
Hai să lăsăm cuvintele
să spună de azi înainte
cine suntem şi ce am putea fi.
P.S. Azi, 3 martie e Ziua Internaţională a Scriitorului. Cred că în aceeaşi măsură ar trebui să fie şi Ziua Cititorului. Un scriitor fără cel care îl citeşte e ca o primăvară fără flori.
La mulţi ani!
Tot împachetez iluzii
şi le vâr sub nori.
Cerul se miră
că oamenii poartă
atâtea vise
într-un geamantan fragil.
Dintr-o iluzie în alta
urc şi cobor
într-un tren ce mă duce
tot mai departe de mine.
Şi parcă m-aş ascunde
într-un vis,
să mă ducă în staţia
unde soarele mă aşteaptă
la o cafea,
să storc din nori
un fagure de miere
să îndulcesc
amara clipă.
Restul să-l las bacşiş îngerilor.
Apoi, să caut stelele
pe peronul veşniciei,
să le rog să micşoreze
distanţa dintre noi.
Acum, sparg cu ecoul dragostei
constelaţii
şi aud cum stelele plâng.
Eşti una dintre ele.
Fur o rază să te pot
purta la infinit.
Mai răsare-n colţ de vis,
un fir crud de poezie…
Se dă în balansoarul muzelor,
atingând cu tălpile primăvara.
Mugurii se zburlesc de dor
şi mi se agaţă de suflet –
pasăre ce-şi caută zborul
în râsul cerului…
O, dulce primăvară, deschide-ţi ochii,
să citesc în ei catrenele luminii
să mă pot plimba prin pădurile cu rouă,
iar verdele să mă invite la dans…
Cheamă-mă cu surâsul ghioceilor –
ciocănit la poarta durerilor
să le deschid cu o lacrimă,
speranţa să mă îmbrăţişeze
şi să-mi crească din nou rădăcini
către mâine…
Şi dacă lacrimi nu mai seacă,
Durerea nu mai vrea să treacă
E ca iubirea-n timp să-ţi spună:
Eşti fericirea mea nebună.
Şi dacă vântul c-un dor mă îmbie
Plecat hai-hui de sub robie,
E că în mine cresc şi flori
Să le culegi pe toate-n zori.
Şi dacă luna pe furiş priveşte
A inimii nespusă poveste...
E semn că ar trebui să numeri
Atingerile stelelor pe umeri.
Şi dacă nu te mai pot uita
Şi arde-n mine foc de stea
E ca iubirea mea să-ţi scrie:
Sunt înger, vis şi veşnicie...
(,,Şi dacă", este un răspuns umil la poezia cu acelaşi titlul al marelui poet Mihai Eminescu,15 ianuarie 2017)
https://www.youtube.com/watch?v=76Lk5Rwly8U&feature=youtu.be
Mulţi pun cătuşe adevărurilor înalte,
demnitatea-i roasă de corupţia-vierme,
privim printre zăbrele spre dreptate,
ochiul divin niciodată nu doarme.
Sistemul puterii – măr putred şi găunos,
lasă în aer miros de crunte nedreptăţi,
sacrifică tinerii cu dor de frumos.
Doamne, fă plăţi restante pentru cei morţi.
Trăim vremuri de umilinţă şi de durere,
îndrăzneala de a visa şi morţii ni-i plătim în rate,
dreptul la viaţă demnă şi muncă tineretul îşi cere,
libertatea şi-a câştigat-o cu piepturile-nsângerate.
Voi, guvernanţi, călcaţi pe cadavre nestinse,
astăzi pe val, mâine umiliţi în genunchi,
speranţele noastre sunt torţe aprinse.
Dumnezeu le întreţine cu-n tremur din rărunchi.
Sub roua iubirii Lui florile vor înflori pe pământ
şi tinerii – lumina cugetelor de neînvins,
dreptatea şi-o vor poetiza prin miresme de cuvânt
în zborul speranţei – credinţă de lacrimi aprins.
O poezie manifest dedicată victimelor Revoluţiei din '89 şi celor ale căror speranţe au fost frânte în jocul de-a politica al celor ce conduc ţara.
Ploaia îmi bate la fereastră,
cu firave degete de toamnă,
iluzii de pe-o frunză albastră,
la nostalgie mă condamnă.
Plătesc tribut acestui dor hai-hui,
nu-i nimeni să mă absolve de ploi.
Curg cu mirare dintr-un cer amărui,
opreşte-le tu, înainte să se facă sloi!
Îmi spăl iubirea în clipe efemere,
o usuc în vântul ce umblă năuc
în sufletul unei toamne şomere,
ce câştigă din vise ruginite ciubuc.
Câte taine aşteaptă să-i fie pătrunse
de umbletul frunzelor fără rost!
Pune întrebărilor stupide cătuşe,
ca viaţa să ne răspundă fără cost.
Fă-mă o frunză ce-ţi acoperă gândul,
cu toamna deghizată într-o vară de suflet,
la magazinul cu fiori ne aşteptăm rândul,
să primim iubire, dând bacşiş un vis răzleţ!
Ştii, mamă,
viaţa are prea multe indicatoare,
dar niciunul de întoarcere,
să mă ducă la naşterea ta,
să îţi simt plânsul de stea
să mai pot fi copil,
când mă ţineai de inimă
să nu scap visurile.
Acum clipa ţipă şi eu tac
vreau să-ţi aud cântecul de leagăn
iubirea să mă legene pe genunchii tăi,
tainele lumii să-mi adoarmă pe buze.
Mamă eşti o rugăciune venită
din suflet de copil
înălţată către stele pe un fir de durere,
o lacrimă de dor
pe care o caut în ochii lui Dumnezeu.
Mă rog, Doamne, să mai plângi
să o pot cuprinde în palmele clipei
să se nască-n cuvânt.
Ştii, mamă, zilele sunt întrebări
ce-şi caută rostul,
eu un punct în infinitul vieţii.
Ţi-am fotografiat surâsul
îl developez de câte ori mi-e dor.
E în alb şi negru, dar îl colorez
C-un „Te iubesc”!
Eşti aici, la sfârşit de lacrimă
şi început de noi.
îmi desfaci nasturii
fiecărui gând,
dezbrăcându-mă de mine,
mă contempli cu buzele
arse de aşteptare.
Mă guşti cu ochii,
din care a plâns neliniştea –
izvor de dor.
De pe genele necunoscutului
alunecă miracolul
de a te iubi repetat
nevăzut şi complicat,
articulată de emoţie.
Doar tu mă acorzi
cu predicatul clipei,
ne dăm întâlnire cu inima
la prezent.
Mă atingi cu rouă de cuvinte
să crească-n mine
sămânţa de vis –
un mâine,
pe care stă tolănit infinitul.
Îmi traversezi sufletul
fără semafor,
sufletul are culoarea
apropierii noastre
şi paşii tăi se aud în mine
ca un tropăit de viaţă
ce-mi spune:
Mi-ai lipsit dintotdeauna!
Tăcerea mă strigă
îi aud vocalele
fugite de pe portativul dragostei
să ne (în)cânte…
Acum tac să-ţi pot auzi ecoul…
Sunt un înger trist
când mă gândesc la noi.
Alunec de pe coamele
regretelor,
pe un fir de vis,
întreb toţi norii
eu unde cobor
ce ploaie mă va biciui.
Aripile mă strâng
vreau încă o pereche
pe măsura acestei iubiri,
zborul să-mi fie ca al unei păsări
ieşite din cuib de senin.
Tac, să-mi auzi lacrima
cum se sparge la fiecare bătaie
de aripă.
Culege-o,
din cochilia durerii!
Vezi că s-a copt (ne)liniştea,
are gustul unei inimi care bate.
…………………………………………
Un înger se iscăleşte
pe trupul toamnei,
cu tăceri de cer…
-->