Sub pleoapa toamnei murmură gorunii,

Îşi dau bineţe păsări călătoare,

Iar ceru-şi prinde-un nor la cingătoare

(Pe gardul casei moţăie petunii).

Cu voal de-aramă, codrii şi ogoare

Se-nfăşură, în aşteptarea lunii –

Se-nghesuie printre zăplazuri unii,

Ce speră din caleaşca-i să coboare.

Cenuşa zilei zboară, risipită

Pe cuşma zării, pe fâşii agreste;

Când murgul nopţii-ascunde sub copită

Frânturi desprinse parcă din poveste,

O zi din cosmos pare o clipită

Şi clipa o eternitate este...

Cândva om fi sfioase umbre râvnind la izul de gutui,

Ne-om „vindeca” singurătatea cu simţăminte amărui.

Ne vom feri sub crugul zilei de rânjetul anxiogen

Al morţii, care smulge clipe din fiece ipochimen.

Vom sta la coadă la uiumuri* cu tolba plină de pământ

Şi-om fi iluziilor noastre cel mai fidel îngrăşământ.

Eliberaţi de vicleşuguri şi dezbrăcaţi de vechiul chin,

Spre infinituri vom purcede cu paşi mărunţi de Shaolin. 

*uium: vamă (aici)

Tăiem adânc în muguri de angoase,

Aroma lor ne stă în gât, coclită

(Pe crengile atinse de artrită,

Atârnă, de un ştreang, speranţe roase).

Edenica secundă-i adormită,

Pe chipu-i alb se-nghesuie grimase;

Un ornic cam bezmetic stă de şase,

Cu suliţa de-o rază priponită.

Atunci când îndoiala ne încearcă,

Sunând din clopot în a minţii oază,

Ne bântuie stafii de ploi, de parcă

Furtunile în creier acostează

Şi prosternaţi, cu rugăciunea leoarcă,

Simţim în plexuri spaima cum nechează.

(blagiană)

Încolţeşte marea în privirea ta,

Gheaţa dintre inimi într-un val se sparge;

Degete de soare, după o perdea,

Mângâie surâsuri prinse de catarge.

Peste fruntea zării joacă pescăruşi,

Susură lumina-n tonuri de opale;

Tu mă iei de mână, mă strecori pe uşi,

Către labirintul visurilor tale.

Se zăreşte „umbra unor maci“ pitici,

Paşii mi se-apleacă să le-atingă glezna,

Fluturii de miere găzduiţi aici,

Astăzi în iubire cotropit-au bezna.

Flamură-i cuvântul rodnic între noi,

Gura ta-i câmpie dulce-parfumată,

Mă înfrupt din rodul verilor-convoi,

Unde curcubeul n-are nicio pată.

“Scriu în rune” focul ce s-a întrupat

În “urciorul” nostru şi-ncălzeşte luna;

Patima ni-e pâinea, imn înaripat,

Ce hrăni-va-n suflet stele-ntotdeauna…

Amorfe rânduri strigă pe o coală,

Rănite-n lupta dreptului la viaţă;

De un sonet atârn-o mogâldeaţă –

O slovă spartă, gârbovă şi pală.

O prind de guler – parcă e de gheaţă

Sau pare că-i trezită-acum din boală;

Cu grijă să n-o stric, o iau în poală

(Înşir de zor foneme noi pe aţă).

De câte ori am vrea să decupăm

Cuvinte din dantela limbii caste

Sau dăruim mai mult decât luăm,

Tot degustând iubirea în contraste,

Ne pomenim ades că receptăm

Acuza de emuli, „vânând” năpaste...

Un lan de trestii înfloreşte-n mine,

Atunci când ochiul ţi se scaldă-n ape

Prin nuferi albi şi roz. Am ciuturi pline

Cu jocul tău nebun zvâcnind sub pleoape.

Apoteotic zbor spre noi victorii –

Sub platoşe de-argint schiţează cercuri;

Mi-e sufletul în braţele candorii,

La sânul gol, de miercuri până... miercuri.

Se umple-ntruna inima-mi concavă

De-un soi de fluviu – unica fereastră

Spre un ecou pornit fără zăbavă

Dintr-un izvor cu ardere măiastră.

Eram un gând strivit de abulie;

Mi-este poemul sprijin sine die...

Îmi caut viaţa la periferie,

Ca plapuma-ntr-un vechi şifonier;

Un suflu într-o stranie mumie,

În príer nu mă-nduplecă să sper.

De ce-n albastru e atâta negru

Şi-n ziuă se cufundă-atâta gri,

De ce nici răsăritul nu-i integru

Şi m-ocolesc secunde cilibii?

Aş vrea să smulg ades din păsări zborul,

Din stele-aş stoarce-agale bobi de cer;

Aş aduna-ntr-un ghem Ecuatorul,

Să nu-mi mai fie gerul temnicer!

Atunci când lutul se închide-n mine,

Mai dau o tură pe sub caudine.

Sub ghilotina verbelor pizmaşe,

Mă simt, de-un timp, ca peştele în apă,

Când pofta mea de stele mă adapă

Cu „găuri negre” suple, nărăvaşe.

Mai am un colţ de férigă sub pleoapă

Şi-n piept un set de vise mai poznașe –

Le-ngrămădesc cu sârg pe trei făraşe,

Atunci când luna gri în sâmbur crapă.

Dedaţi cu bătălii şi filipice,

Nu mai discernem mierea din petale;

Să fii normal – în cască ţi se zice –

E să-ţi îmbraci simţirile în zale

(Adeseori neghina, printre spice,

Se crede-nconjurată de rivale).

Ascunsă în frunza din mine

Şi prinsă-ntr-un pom inutil,

Constat că de-acum mă susţine

Un vis pe un vraf de trotil.

Atârnă de muguri ferestre

Cu faţa-ndreptată spre cer,

Iar cai în galopuri măiestre

Îşi scutură coama-n eter.

Sub iedera prinsă de coajă,

Nu văd, nu aud mai nimic,

De parcă-o fanatică vrajă

Îmi este subit inamic.

Adesea prin pâcla din junglă

Ni-e calea spre-albastru prelungă...

Eu am să plec, iubite, e ultimul răvaş

Ce-l prind de geana zilei, cu lacrima la pândă,

În tine se răscoală (ch)iar propriul tău ocnaş,

În mine se frământă o aripă plăpândă.

Am încercat să-nlătur catranul din cuvânt,

Pe coala albă-a clipei să încrustez tăcerea,

Dar liniştea nu face cu iadul legământ,

Cum versul nu-nfloreşte-n poet de nicăierea.

Eu am să plec, moíra e crudă uneori,

Se zbate în pupile un dor de fericire;

Te prăbuşeşti în tine, crezând că o să zbori,

Prăpastia din cuget e semn de nimicire.

În depărtări m-aşteaptă o nouă agonie,

Mă rog ca Andromeda din mine să învie...

Cum să desparţi sublimul de păcat

Şi cum să furi din vifor adiere,

Pândind perversa clipă de plăcere,

Ce-n ţărm de anotimp ţi-ai rezervat?

Cum să-ţi convingi dezgustul să mai spere

La simţământul astăzi demodat,

Pietrificat în miezul de agat,

Când din speranţă nu se face-avere?

Se iroseşte inima-n şarade,

Cu râvna de-a-ncropi un dialog.

Cernite stări, frânturi din Eliade,

Încearcă poarta-n visul cel olog;

Pe drumul dintre Eros şi hiade,

Cuvântu-i iscusit arheolog.

Mi-e stinsă ruga-n muguri de cuvânt;

Păcatul are germeni, se divide –

Prin nopţi încolăcite-şi ia avânt,

Dintr-un tunel cu tălpile aride.

Mă strânge-n chinga lui capricios,

Ca o haínă şi vorace hidră,

Preocupat să-şi termine de ros

„Meniul” nou ivit, cu dinţi de vidră.

Sub chipu-nşelător, ca de argint,

Îşi decupase-n grabă o fereastră,

Crezând că sub aroma-i de absint,

Calea spre iad o voi vedea albastră.

Pe mările de ceară-ale durerii,

Făclia arde-n noi, corăbierii...

Eram un pom cu frunzele de aur

Şi fruntea-ncununată de lăstari,

Gustam arar din sâmburii amari;

Tăcerea lunii îmi era tezaur.

Mă-ngemănam cu fraţii mei arţari;

Nu bănuiam că-n penele-i de graur,

La umbra-mi poposea un minotaur,

Sedus de fructe cu esenţe tari.

N-ai cum să-ţi pui la înflorire scuturi,

Când sevele din tine se revarsă

Şi chiar de faci colecţie de şuturi

În resturi de tulpină-aproape arsă,

Nu ţi se sting din sfintele avuturi;

Lumina nu cunoaşte cale-ntoarsă.

Cum aş putea să-ţi spun ce mult mă doare

Că drumul tău coteşte spre apus,

Cu altă paralelă suprapus,

Vegheat de o haină ursitoare?

Un vid ineluctabil s-a produs,

Stingând literalmente din fervoare.

Pe calea dintre inimi e rumoare

Şi-un ultim gând s-a spart, căzând răpus.

E-apocalipsă-n peştera din tine,

Printre troiene nu-mi pot face loc;

Un cronometru parcă se abţine

Să mai măsoare timpul echivoc,

Când un străin se clatină în vine,

Sortându-şi deziluzii sub obroc.

M-aş face val, să rătăcesc în trupul tău de alge,

Să prind conturul unui nor, lumina când se sparge,

Să te-ntâlnesc, Poseidon, prin lumea de meduze,

Să mai sărut, din când în când, zăpezile pe buze,

Să port pe umerii-mi de stea făclia de amurguri,

Să-mi scutur tălpile de-azur prin sate ori prin burguri,

Să mă-nveşmânt în borangic, a cerului mireasă,

Atunci când ploaia de safir din palma-i mă apasă.

Şi rătăcind ca un viking prin colburile Terrei,

Să împletesc din unda mea poeme efemerei;

Ca un miraj m-aş întrupa la glezna unui munte,

Să limpezesc tăcut poieni şi foşnete cărunte.

M-aş face val, dar un tărâm din mine nu mă lasă,

Pe continentul din fonem, de-acum mă simt acasă...

La colţul străzii stă o bătrânică

(Propteşte-o legătură de mărar,

Zidind cu greu la plânset stăvilar),

Cu ani crestaţi pe fruntea ei cea mică.

I-e gustul pâinii negru de amar,

Că însuşi frigul din rărunchi abdică;

A fost întreaga-i viaţă o furnică,

Târând încet fărâme de calvar.

Nu-i este dat oricui un drum spre moarte

Pe o alee îmbrăcată-n  flori;

Adesea de lumină te desparte

O cruce-mpovărată de ninsori

Şi chiar cu-ngenuncheatul tău aparte,

Va trebui-n ţărână să cobori...

Visăm ades egotic, visăm incestuos,

Meandrele din euri tixite-s de caverne;

Sobolii amăgirii îşi termină de ros,

La cina de pe urmă, himerele paterne.

Visăm indubitabil, visăm paradoxal,

Prin creier ni se scurge păcatul „cel” homeric;

La visuri nu există sezonul estival,

Ci numai anotimpul „salvat de întuneric”.

Iluzii incolore şi fără preambul

Ţâşnesc resuscitate, cu teamă de crepuscul;

Doar patima acceptă un rol de funambul,

Speranţele sucombă în spiritul minuscul.

Visat-am pân’ la fibră şi până la atom,

Cu tolba înţesată de temeri colosale,

Visăm eternitatea şi dreptul de-a fi Om;

Antena plăsmuirii abundă de canale...

Sub fantasme înflorite într-un falnic univers,

Am țesut din nestemate o atavică Lactee,

Cu apusuri erodate de un astru nou, imers –

Un șirag de lampioane pe-o cromatică alee.

Printre ploi înmiresmate, am plantat vechi rugăciuni,

Le-am hrănit cu aforisme recoltate dintre file;

Între visele-mi de humă-mpovărate de tăciuni,

Ridicat-am o cetate din cerințe infantile.

(Când tăcerea ți-e prinosul pentru zei abrutizați,

Nu au cum să-mbobocească iarăși mugurii speranței,

Nu putem, cu veșnicia, să redevenim confrați,

Suntem, în continuare, victimele aroganței!)

Sub fantasme înflorite, necuprinsul mi-e amic,

Îmi pătrunde, prin tenebre, o felie de lumină;

Ca o aceră, pe aripi, universul îmi ridic,

Degustând, cu lăcomie, porția de-adrenalină...

Mi-e sufletul rob în căuș de magnolii,

Iar inima zace în grota-ispită –

Iubirea-fecioară cu chip de-Afrodită;

Se stinge Infernul subit, din orgolii.

În tigva tristeții secat-a-nnoptarea,

Își plimbă lumina privirea-i placidă,

Crestează bujori pe simțirea-mi lividă,

Fărâme de zori își sporesc căutarea.

Mă leagă speranța de sine cu fundă,

Topitu-s-a gheața din fosta Giocondă –

Mă strânge la piept un amor-anacondă

Și-o gloată de sori amintirea-mi inundă.

Mi-e sufletul nud în potire de fluturi,

Răsare ca puiul captiv, din găoace,

Sub astrul fecund, adâncimea își coace

(E bine, din nou, răsăritul să-l scuturi!...).